7 insule (4.2). Borneo. Un tatuaj cât o viață de om.

Se dedică acest episod micuței Maria, fata amicului Bogdan care m-a însoțit în călătoria din Borneo. Ca să știe și ea cu ce se ocupa taică-său când era ficior. La mulți ani, pitico.

Coborâm din copaia lui Nea Payong pe la 9 seara, aburcându-ne cu greu pe mal prin noroiul până la genunchi. Doi feciori din sat, avertizați de sosirea noastră, aleargă în picioarele goale prin zloată să ne ajute cu lăzile de mâncare și, mai ales, cu cea de rachiu. Lumina unui bec chior ne îndrumă către sat.

Satul care ne e casă.

Satele Iban sunt alcătuite dintr-o singură casă. Luuungă, ca un bloc orizontal, de unde și supranumele de “long house”. Căsăunele este compartimentat, prin pereți subțiri de placaj, în locuințe familiale. Dar toți sătenii dorm literalmente sub același acoperiș și își petrec mare parte a timpului liber pe aceeași verandă, comună, care se întinde pe toată lungimea casei, spre exterior.

Genul acesta de construcție mi-a amintit de o carte a arhitectului Florin Biciușcă, lucrare care studia arhitectura atipică a proiectului “Cățelu” din București, și remarca impecabila componentă comunitară a complexului respectiv. Locuințele din proiectul Cățelu sacrificau o parte din intimitatea individuală sau familială în folosul siguranței comunitare.

Complexul beneficia de vaste spații comune, ușor de supravegheat de oricine se afla prin preajmă. Astfel, în timp ce adulții erau plecați la muncă, era de ajuns o mână de bunicuțe sau femei casnice pentru a ține sub observație copiii aflați la joacă în curte sau pe verande.

Deși structura long house-ului Iban era mult mai simplă decât cea a complexului bucureștean, rolul său de auto-control și auto-protecție era în mare similar. Orice faptă nelalocul ei, orice furtișag, bătaie sau interferență cu pacea satului ar fi fost imediat observată și cineva ar fi putut da alarma. În 10 secunde toată lumea ar fi fost afară, gata să reinstaureze ordinea.

Dar la ceasul acesta târziu, când până și crocodilii pe cale de dispariție au închis cei doi ochișori din dotare, nu e nimeni pe verandă să anunțe invazia omului alb. Ne lăsăm ciubotele înnămolite la intrarea în satul-casă și dispărem, nedepistați, în spatele ușii care delimitează “apartamentul” lui Nea Payong, căpetenia așezării.

Trabucul, Chivasul și scorpionii.

Doamna Payong, o bătrânică durdulie și zâmbăreață, ne-a pregătit deja cina și câte un ceai cald. Mâncăm în tăcere, cu înghițituri mari. Avem poftă de mâncare și, după ce-am trăit pe râu, o și mai mare poftă de viață. Doar Joe și Nea Payong mai scot câte o vorbă. Se pun la curent cu noutățile. Nu s-au mai văzut de câteva luni, de la precedentul concediu al ghidului nostru. Am mâncat cu mâna, după obiceiul locului și sunt plin de zoaie. Întreb unde e baia.

– Pe scări în jos și la stânga, îmi explică Joe, agitând și el o mână zemoasă în direcția respectivă. Dar ai grijă pe unde calci, că mai sunt scorpioni.
– Glumești.
– Nu, Brad, le place la baie că e întuneric, umezeală și nu-i paște niciun prădător.

Privind în urmă, cred că faza cu scorpionii iubitori de closete a fost doar o nouă “glumă de Borneo” a spiritualului meu amic. Cert e că, în zilele care au urmat, mi-am făcut treaba la baie strângând din fund. Ceea ce, pe anumite sectoare de activitate, nu e deloc lucru ușor. Scorpioni n-am văzut.

Bogdan simte nevoia să sărbătorim sosirea la destinație și să-l cinstim cum se cuvine pe Nea Payong, acest Caron asiatic care ne-a trecut cu o diavolească îndemânare de pe tărâmul luminii de neon pe cel al licuricilor. Cotrobăie prin rucsac și scoate sticla de Chivas și patru trabucuri. Moșul primește cu un zâmbet apariția licorii, căreia se oferă personal să-i dea cep, dar cu cohiba nu știe ce să facă. O ia între degete, o sucește, o învârtește, o miroase, o pipăie, gustă dintr-un colț și i-o returnează lui Bogdan.

Acesta,– nefumător la rândul lui, de atflel, dar mare iubitor de good life – taie muștiucul trabucului, îl aprinde, pufăie din el de câteva ori, tutorial, și i-l întinde moșneagului. Nea Payong trage un fum, se îneacă, mai trage unul, îl dă afară pe nas și pufnește într-un râs de puștiulică prins că se uită cu oglinda pe sub fustele fetelor.

– Știți, zice Joe, Nea Payong nu a fumat nicodată în cei 65 de ani de viață. Nici țigări, d’apăi trabucuri. E o seară mare.

Vedeți deci: cum apare omul alb, cum corupe indigenul.