7 insule (4.2). Borneo. Un tatuaj cât o viață de om.

Cinstim evenimentul cu câte o dușcă de Chivas, terminăm de pufăit și încheiem seara barosanilor cu un duș rece la găleată, sub spectrul atacului scorpionar. În camera de oaspeți sunt așternute câteva saltele echipate cu plase de țânțari. Ne facem culcuș și, exact în clipa în care ne terminăm de foit, domnul Payong oprește generatorul și se face o beznă de mă dor ochii.

– Hai, somn ușor, micuzzule, îl aud pe Bogdan.
– Somn ușor, micuzzule. Am scăpat și azi.

Smeriții vânători de capete.

Pe cât de înfricoșătoare păreau azi noapte râul și jungla pe atât de idilice se înfățișează la prima oră a dimineții. Îi las pe prietenii mei să sforăie sub greutatea plaselor de țânțari, dau sărutmâna doamnei Payong, care pesemne s-a trezit dinainte de răsăritul soarelui, îmi frec repede o cafeluță 3 în 1 și ies pe verandă. Din spatele ușilor se aud glasuri de copii și zăngănit de oale de cositor, iar câțiva bărbați, mai matinali, s-au așezat și ei pe cerdacul comun, cu un pahar de ceai lângă ei, și își repară năvoadele.

Din cele câteva cotețe așezate între casă și râu, găinile și rațele satului, grăsune nevoie mare, fac o hărmălaie de nedescris solicitând tainul de grăunțe prevăzut în contractul nescris dintre om și orătanie. La o asemenea vehemență a protestelor nici cel mai indolent sătean nu se poate întoarce pe partea cealaltă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Lângă cotețe, într-o poieniță plină de flori, observ două clădiri micuțe, dar curate și bine întreținute: o biserică și o școală. Cum se face că aici, în inima nicăierului, urmașii temuților vânătorii de capete se roagă la Hristos și învață aritmetica?

– Guvernul are grijă de ei.

Joe a făcut și el ochi și, sprijinit de un stâlp al verandei, lasă primele raze ale Soarelui să-i desăvârșească trezia.

– Toate satele au casă, școală, generator și motorină subvenționată pentru el. Seara, de la apus până la ora zece, satul are curent electric. Ai văzut și tu, doar. Copiii pot să-și facă lecțiile, adulții să se uite la știri sau la un film. Nu e chiar sălbăticie.
– Da, măi, Joe, dar biserică?

Cred că am mai scris despre asta pe undeva, dar se cuvine să repet povestea pentru că este interesantă. Malaezia, după cum se știe, este o țară predominent musulmană. La fel și Indonezia. Mergând însă dinspre mare către interior, călătorul va fi surprins să constate că, pe măsură ce se îndepărtează de coastă, influența Islamului scade, iar zonele cele mai greu accesibile, locuite de secole ăi mai ai naibii dintre indigeni, sunt pline de biserici creștine. E cazul insulei Borneo, al Sumatrei, al Sulawesi-ului și, într-o oarecare măsură, al Papuei.

Această surprinzătoare ascendență a creștinismului prin părțile cele mai sălbatice ale Asiei este strâns legată de istoria descoperirilor geografice și a comerțului care le-a urmat. Primii negustori care au atins pământurile mirodeniilor au fost chinezii și indienii. Aceștia au adus buddhismul și hinduismul ale căror urme se mai văd și astăzi – fie vii, fie îngropate în piatră – la Borobudur sau în Bali.

Au urmat arabii, a căror prezență comercială și militară masivă a dus la convertirea solidă întru Islam a așezărilor de pe coastă și din amontele marilor râuri navigabile. Ultimii sosiți, europenii, n-au găsit teren fertil pentru Biblie în aceste zone riverane și au fost nevoiți să înainteze dincolo de granițele Islamului, în teritorii aspre și periculoase, pentru a-și propovădui religiile. În scopuri politice într-o primă instanță.

Așa se face că vânătorii de capete Iban, sângeroșii și cândva canibalii Batak, animiștii Toraja sau triburile papuașe Dani sau Nani se închină la Hristos, lucru care nu-i împiedică să împăneze creștinismul cu credințele și superstițiile moștenite din trecut. Chiar și astăzi jumătatea indoneziană a Papuei este împânzită de misionari australieni care poartă cuvântul Evangheliilor de colo-colo cu avionete Cessna. Salvează și ei ce suflete au rămas nesalvate de alții.

Eu Miss Brad.

Veranda a intrat în acțiune. Nea Payong are oaspeți din an în Paște (ca un bun creștin ce se află), iar cei mai mulți dintre aceștia sunt concetățeni. Rar se întâmplă, mă asigură Joe, ca două maimuțe albe și bărboase să părăsească jungla urbană pentru cea adevărată.

Sătenii au ieșit din camerele lor și, fără nicio sfială, mă fixează cu priviri înguste și strepezite pe care le-aș putea considera ostile dacă, un pic mai jos de ele, nu s-ar întinde niște zâmbete sincere. Știu că se spune că adevăratul zâmbet se citește în ochi, dar la asiatici, și mai ales la ore din acestea cu soare pieziș, orbitor, a-ți rânji ochii presupune o vizită de urgență la oftalmolog.

Copiii mă hărțuiesc mișelește. Se adună pe furiș la spatele meu și câte unul, mai curajos, mai vânător de capete, întinde o mână să mă atingă. Sunt frumușei foc, îmbrăcați îngrijit, colorat, curați ca lacrima, cu dinți perfecți și păr negru, sănătos și strălucitor. Niște adorabili drăcușori, acești copii de războinici ai junglei. Întorc capul și rag ca un leu, iar nichipercii o iau la goană într-o chirăială de curci fugărite.