7 insule (4.2). Borneo. Un tatuaj cât o viață de om.

Un băiețel care, din cine știe ce motive, nu apucase să fugă din calea răzbunării mele și a rămas, astfel, față în față cu leul, înțepenește, umflă pieptul și-mi trage un:

– Hello, miss!

E a mia oară când mi se întâmplă să fiu întâmpinat în Indo-Malaezia cu vorbele astea, în timp ce eventuala mea companioană primește taman salutul care mi s-ar cuveni mie: “Hello, Mister”. E bizar, tocmai pentru că cele două limbi înrudite – de fapt una singură cu evoluții ușor diferite – oferă vorbitorului zeci de formule de adresare.

Într-un fel îi zici fratelui mai mic sau surorii mai mici, altfel celui de-un leat cu tine, într-un fel vorbești cu cei un pic mai vârstnici, altfel te adresezi seniorilor. Plus multe alte variante intermediare și combinații de doi luate câte trei.

Și tocmai în amărâta asta de engleză, unde e suficient să știi două cuvinte ca să acoperi toată populația planetei – mai puțin trans-sexualii și femeile măritate – copiii locului zic Miss la bărbați și Mister la domnișoare?

Nu, n-a greșit, de fapt sunt sigur că ăla micul a încercat să-mi pună sexualitatea sub semnul întrebării fie și pentru o clipă. Iar în clipa aia, pușlamaua să se sucească pe călcâie și să dea fuga la chirăiții lui de camarazi, ascunși – nu ne vezi, nu ne vezi! – după balustrada verandei. Nu vă văd, ciufuli-v-aș să vă ciufulesc.

Joe n-ai zice că e în vacanță. Clar, v-am zis, dacă te-a prins virusul ăsta al călăuziei nu mai scapi de el toată viața. Bănuiesc chiar că și după moarte spiritul unui ghid turistic nu se odihnește, ci organizează circuite de vizionare în ceruri sau sub pământuri, după caz (deși am bănuiala că toți ghizii ajung în Rai). Încă mai am două degete de cafea pe fundul cănii când amicul răsare pe verandă locked and loaded, gata de drum.

– Păi ce, am venit să stăm?

Urcăm în bărcuța lui nea Payong și ne avântăm în susul râului, mai adânc în junglă.

– Mergem în satul vecin, ne lămurește Joe cu privirea rătăcită după ceva păsări, maimuțe sau crocodili pe cale de apariție.

Dar nu ni se arată nicio jivină. E deja aproape nouă dimineața și animăluțele s-au retras deja, cu burțile pline, în umbra pădurii. Ne rămâne să umblăm după oameni.

O viață pentru un tatuaj.

Satul “vecin” se află la 45 de minute distanță. Asta ar fi, în accepțiunea Ibanilor, next door: câțiva kilometri buni pe care nea Payong îi negociază măiastru cu râul aici mai îngust și mai învolburat. Suntem întâmpinați de aceleași priviri curioase, furișate prin ochiuri de năvod sau crăpături în pereți.

Sosirea noastră fusese anunțată, nu știu cum, fie prin papagali voiajori, fie prin intermediul unei rețele de telefonie la care doar localnicii au acces. Nea Payong și Joe se îmbrățișează câțiva dintre bătrânii satului, eu și Bogdan ne mulțumim să le strângem mâinile aspre și puternice.

– Satul acesta se numește Bala Lasong. A fost fondat acum peste 80 de ani de către un bărbat foarte viteaz și gospodar pe nume…Bala Lasong. V-am adus aici ca să-l cunoașteți pe fondator.
– Păi dacă acum mai bine de 80 de ani a înființat satul ce vârstă are domnia sa?
– Aproape o sută.

Din spatele uneia dintre zecile de uși aliniate de-a lungul verandei apare, sprijinit de un baston și de nea Umbrelă, domnul Bala Lasong. La cei o sută de ani ai lui, venerabilul prezintă un trup de gimnast, fără strop de grăsime, și un păr negru ca o noapte fără Lună în Borneo. Se așează pe un colț de scaun și ne zâmbește cu toți dinții disponibili. Nu spune nimic, doar tremură ușor din toate mădularele.

– E cam bolnav, îl scuză Joe. Se pare că ar avea Parkinson. A condus satul timp de decenii, dar din cauza bolii a trebuit să cedeze conducerea unuia mai tânăr.

Tânăra căpetenie, care șade turcește pe dușumea, la picioarele bătrânului, e de un leat cu Nea Payong, adică pe la 65 de ani.

Bala Lasong nu are nevoie să vorbească. Vorbesc ceilalți pentru el, despre el. Și cele două tatuaje masive, în formă de floare, care-i împodobesc umerii. Îl întreb pe Joe ce semnifică. Pe-aici bărbații nu se tatuează ca să agațe gagici pe plajă. Totul se face cu un rost.

– Tatuajele-floare arată că purtătorul lor a fost un războinic foarte viteaz. Sunt echivalentul epoleților din armatele moderne. Două flori pe umeri înseamnă, în termenii noștri, că Bala Lasong e general.

Bătrânelul, asemeni multor altor bărbați din neamul lui, luptase alături de Aliați în Al Doilea Război Mondial. Cunoscător fără pereche al potecilor ascunse din junglă, i-a călăuzit pe soldații britanici sau americani în nenumărate misiuni împotriva japonezilor.

Dar Bala Lasong nu este cel mai titrat războinic din satul care-i poartă numele. Joe schimbă două vorbe cu “tânăra căpetenie” și plecăm în vizită, câteva uși mai încolo, să-l cunoaștem pe “generalissim”-ul comunității. Și el trecut de 70 de ani, bine făcut, cu păr negru și, mulțumită fragedei vârste, mult mai vioi.

Schimbăm câteva amabilități prin intermediul lui Joe, în timp ce admir colecția de tatuaje care-i acoperă umerii, brațele și genunchii. Observ și un desen pe gât, câteva linii verticale trase de-a lungul mărului lui Adam. Ce înseamnă, îl întreb?

– Înseamnă că a omorât oameni. Mulți oameni, militari japonezi, îmi traduce Joe.

Înarmat cu o amărâtă de sarbacană și o tolbă de săgeți otrăvite – precursoarele țevilor cu cornete cu care ne războiam în copilărie prin curtea blocului – domnul din fața mea ucisese câteva zeci de inamici echipați până în dinți, iar asta îi dădea dreptul să afișeze respectivul tatuaj. Așa ceva nu se poate cumpăra de la un tattoo shop. Sau, mă rog, astăzi se poate. Astăzi se poate cumpăra orice.

Tigvele vrășmașilor răpuși au împodobit streșinile satului multă vreme după război, ca să se știe că pe-aici nu se trece. Acum, în vremuri de relativă pace, craniile au fost scoase din pari și, sunt sigur, puse la păstrare pentru vremuri în care satul va avea din nou nevoie să-și descurajeze militar potențialii invadatorilor. Căpățânile dușmanilor uciși în război sunt varianta Ibană a armelor nucleare.

Revenim pe verandă, unde un alt tatuaj îmi atrage atenția, întinzându-și aripile pe aproape tot pieptul unui alt senior al satului, așezat lângă Bala Lasong. Un vultur. Ce înseamnă?

– Înseamnă că domnul acesta a fost un mare călător, că a umblat prin toată lumea.
– Unde a călătorit dânsul?
– Tocmai până în Statele Unite.  A fost la un program de training al unei companii care produce ulei de palmier. Apoi s-a întors aici și a muncit în echipa de prospecție a companiei respective.
– Și asta e o chestiune onorabilă? Să ajute companiile care defrișează jungla?
– Onorabilă-neonorabilă, omul a călătorit mult și își merită tatuajul.

Cândva, la bătrânețe, poate am să mă întorc în satul acesta și o să “aplic” pentru dreptul de a purta un vultur pe piept. Dar până atunci trebuie să fac totul ca să-l merit, în modul cel mai onorabil. Flori pe umeri nu vreau, chit că sunt al naibii de sexy. Florile.

(va urma)