7 Insule. Los Roques, Venezuela (deznodământ): Niciun bărbat nu te merită.

Cobor privirea din ochii spălăciți ai englezoaicei și descopăr, pe masă, șase cutii goale de Polar și chiștoacele a patru jointuri. E abia ora prânzului. În ritmul ăsta nu mai prinde fiesta de diseară. Mulțumim pentru invitație și ne târâim mai departe pe străduțele de nisip, în timp ce Jill își aprinde al cincilea joint și desface a șaptea cutie de Polar pe ziua de azi.

Bătălia pentru Posada.

Localnicii sunt ori prea leneși ori prea neinstruiți ca să facă hotelărie, fie și într-o formă artizanală. Majoritatea posadelor (pensiunilor) din Gran Roque sunt ținute de italieni. La standarde europene și prețuri pe măsură. Intrăm într-o posada cochetă și colorată, ținută de Marco. Bărbatul între două vârste  – a doua și a treia – ne întâmpină cu o atitudine de vânzător de yacht-uri: el are cea mai bună posada, el face cea mai bună mâncare, el e cel mai tare cu care puteam vorbi. Mie mi se pare doar foarte, foarte homosexual.

– Cât?
– Două sute de dolari pe noapte, cazare și trei mese incluse.
– Nu-i cam mult?
– De persoană.

Carlos a dispărut ca un măgar priapic în ceață imediat ce-am debarcat. Desfigurați de stres și de oboseală, ne târâm prin sat cu bagajele după noi în căutarea unui adăpost. Suntem singurii oameni îngrijorați de pe Gran Roque. Unde-o să dormim? Dacă nu ne ajung banii? Cum o să plecăm de-aici? Și când? Oprim la ghereta de bilete a companiei aeriene LTA. Oblonul pus. Toată lumea se pregătește pentru petrecere. Crina închide ochii a rugăciune. Oblonul nu se mișcă de la locul lui.

Dar Providența ne zâmbește. Înduioșată de povestea noastră – și mai ales de disperarea umedă din ochii Crinei – doamna Francesca ne primește în posada ei pentru un preț de dumping: doar o sută de dolari pe noapte, fără mese. E ok și așa. Ne așezăm în patio, la un pahar de vin și-o vorbă cu amabila noastră gazdă. Francesca e o bunicuță hippy, simpatică și distinsă. O ia pe Crina în brațe și o îmbărbătează. Lacrimile se usucă instantaneu și zâmbetul răsare din nou în viața noastră. Pensiunea Francescăi e o oază de normalitate într-o mare de nebunie.

– M-aș duce să vizitez un pic insula, să fac niște poze, că în curând apune soarele.
– Du-te, du-te. Las-o pe Crina cu mine, că e obosită. Mai stăm și noi la o bârfă, ca fetele.
– Bine, doamna Francesca. Vă mulțumesc că aveți grijă de ea.

Apos, rece și ieftin.

Invazia macaronară a început în anii ’80, când un arhitect italian venit să facă ceva proiecte prin Caracas a descoperit arhipelagul și i-a dus buhul în Cizmă. Primii veniți – colegi de breaslă ai descoperitorului – au concesionat bucățele de insulă și au construit pensiuni, îmbinând impecabil stilul creponat, multicolor al Caraibelor cu definiția europeană a confortului. Fiecare posada din Gran Roque diferită de posadele vecine, dar rimează perfect cu acestea, ca în cântecele pe cât de simple pe atât de magice ale copiilor.

– I am now in Los Roques, the island paradise of Venezuela, a land of natural beauty and controversy.

O blondă posh vorbește la cameră, cu tocurile cui scufundate în nisipul străduței. După accent – și după scârba pe care acest loc uitat de Dumnezeu i-o stârnește în mod evident – pare englezoaică. Discovery Travel and Living sau ceva pe-aproape. Operatorul –badigardul-hamalul-amantul o filmează din trei unghiuri, femeia repetă mecanic același text de broșură, dovadă că nici jurnalismul de travel din Vest nu-i imun la clișeizare. Island paradise, palm-fringed beaches, secluded islands, pristine waters and the like. It’s a wrap. Bărbatul strânge camera, femeia îi aruncă microfonul, se aruncă amândoi în super-barca cu super-motor oferită de Ministerul Turismului și se cară spre alte destinații de vis.

Opresc la un băruleț de lângă port. Mi-e sete și sunt curios.

– Vreau și eu o bere Polar. Aveți?
– Sigur că avem. Doar Polar avem. Doar Polar găsiți în Los Roques.

Și-atunci de ce tot dezmățul cu petrecerea Polar și cu Polar Chicas? Pentru creșterea consumului. Venezuela are cea mai mare rată de bere pe cap de locuitor din toată America Latină. Pirații din Caraibe convertiți la Oktoberfest.

Ca majoritatea berilor tropicale, Polar era apoasă, dar atât de rece încât oricum nu i-aș fi simțit gustul.  Și ieftină, periculos de ieftină. Am plătit cu un rest din buzunar și m-am întors la posada Francescăi. Se întunecase.

Niciun bărbat nu te merită.

Gazda m-a întâmpinat cu un zâmbet strâmb. Crina nu se vedea.

– O găsești în cameră. E un pic supărată.

Ei, drace. Dau să deschid ușa camerei. E încuiată. Cioc-cioc.

– Who is there?
– Eu.
– Lasă-mă-n pace! Lăsați-mă toți în pace! Nu mai vreau să văd pe nimeni!

După zece minute în fața ușii, Crina se înduplecă să-mi descuie, apoi se aruncă în pat, hohotind de plâns. Ce se mai întâmplase?

După plecarea mea, Francesca și Crina au bârfit ca fetele, au băut un păhărel de vin ca fetele, apoi italianca a invitat-o să se plimbe un pic pe plajă, tot ca fetele. Cele două prietene s-au așezat pe malul mării. Francesca a luat mâna Crinei într-a sa și i-a spus:

– Crina, tu ești o femeie foarte frumoasă și foarte sensibilă. Niciun bărbat nu te merită. De ce nu rămâi aici, cu mine, să trăim împreună? Eu aș putea să te fac fericită. Te iubesc foarte mult.

Fran-ces-ca-e-ra-les-bi-a-nă.

A doua zi dimineață am găsit ghereta de bilete deschisă, ne-am suit în prima avionetă și am plecat în Isla Margarita, unde ne-am aruncat în primul resort all inclusive și am purtat brățărică de plastic pentru prima și ultima oară în viață.

(Aici se încheie povestea despre Los Roques. Mulțumesc pentru răbdare. Seria “7 insule” va continua.)

Foto: Brăduț Florescu, mai 2007.