În Jurul Lumii, cu Românii (ep. 6): Amsterdam cu un joint în buzunar.

Dezavantajul de a fi mare.

Statistica spune că olandezii sunt cel mai înalt popor din lume, cu o medie de 1,84 m pentru bărbați și 1,70 pentru femei. Statura impozantă i-a ajutat de-a lungul istoriei să cucerească – prin luptă sau prin intimidare fizică – teritorii importante în Indiile Orientale. Pentru comparație, principala colonie olandeză de peste mări, Indonezia, are o medie de înălțime de 1,58 la bărbați și 1,47 la femei. Avantaj – Olanda.

În zilele noastre, când accentul se pune mai puțin pe forța fizică și mai mult pe cea economică,  înălțimea pare a fi mai degrabă un dezavantaj. Boeing-ul 737 al KLM oferea atâta spațiu la picioare încât între locul meu și cel din față aș mai fi putut înghesui doi saci cu orez și o capră adultă. Câtă risipă!

Asiaticii sunt mici, ușori și călătoresc cu bagaj puțin (remember Up In The Air). Greutatea medie a unui american este de 85 de kilograme, un sud-coreean cântărește cu 18 kilograme mai puțin. Sunt detalii care, adunate la scara a mii sau zeci de mii de zboruri, fac diferența. Fiecare livră în plus înseamnă combustibil consumat. Fiecare centimetru în plus înseamnă mai puține locuri în avion. Avantaj – Asia.

Am profitat de risipa de spațiu de la bordul Boeing-ului și mi-am întins picioarele peste Canalul Mânecii. M-am plictisit îngrozitor pe durata celor 50 de minute ale zborului de la Londra la Amsterdam. A fost o plictiseală plăcută pe care am savurat-o atent, după atâția ani în care frica de avion îmi ținuse mintea ocupată la fiecare zbor. Am aterizat plescăind cu o ostentativă placiditate.

Trusa de supraviețuire în Amsterdam.

Michael și Penka mi-au făcut o primire de gală pe Schiphol. Nu ne mai văzuserăm de 5 ani, dar amintirea celor două revelioane petrecute împreună în Sahara marocană și în sudul Spaniei ne legase prieteni pe viață. Nici nu se punea problema să vin la Amsterdam și să nu ne întâlnim.

Michael mi-a dat o îmbrățișare de un metru optzeci și cinci, gest de extremă căldură din partea unui olandez. Penka, bulgăroaică de-a noastră, m-a pupat de 25 de ori și mi-a întins o lalea roșie.

– Bun venit în Olanda, Mister Round-The-World.

De tulpina florii atârna un mic tub de plastic. Apă?

– Ei, apă. E un joint. Lalea și marijuana, trusa de supraviețuire în Amsterdam.

Ptiu, drace. Umblam prin aeroportul internațional cu un ditai joint-ul în mână! Am smuls tubul de plastic și l-am îndesat în buzunarul jachetei.

Suntem peste tot acasă.

Michael, pe vremuri șofer de raliu, a avut întotdeauna un fetiș cu mașinile frumoase. Își vânduse BMW-ul M5 ca să-și ia un Jaguar, pe care îl schimbase după câteva luni pentru cabrioletul Saab ce aștepta în parcare. Mașina era decapotată.

– Sunt 9 grade afară. Așa ați venit din oraș?
– Păi ce-are? E vreme frumoasă. Hai să mergem undeva să bem o bere, să ne povestești.

Singura cârciumă deschisă la ora aceea era o bombă de cartier ținută de un turc. Îngustă, întunecată, mirosind a bere și a fum. Boxele presărau asupra noastră melopee cu parfum de bazar. Spre bucuria Penkăi, ospătărița era bulgăroaică. Am comandat patru beri în limba lui Stoichkov, amintindu-ne cu drag de verile petrecute împreună la Balchik. Judecând după trăsături și bolboroseli, ceilalți meseni proveneau din regiunea Balcanilor. Michael era singurul olandez și asta îl amuza peste măsură. Hai, noroc!

După o jumătate de oră, ospătărița a schimbat CD-ul cu melopee și un val de energie a făcut halbele să salte pe mese. Începutul piesei îmi era familiar. Dar nu, nu se poate, sunt la Amsterdam, am o lalea la piept și un joint în buzunar! Cum ar fi posibil, acum și aici, să ascult tocmai…

Ooooooo, viața meaaaaaa.

Da, șefa.

În timpul nopții, Marea Nordului trimisese nori peste oraș. Străzile erau ude, aerul – jilav și rece. Am pus pe mine tot ce-am găsit prin valiză și am coborât în stația de tramvai.

– Păcat că s-a stricat vremea. Am fi putut închiria biciclete. Dar nu ești echipat pentru asta. Mergem cu tramvaiul.

“Filiera olandeză” a călătoriei mele era condusă de Alehandra, o bucureșteancă de 27 de ani micuță și subțire, pe care vântul comprimat de străduțe aproape c-o sălta de pe loc. Dar, în cei doi ani deja petrecuți la Amsterdam, românca învățase să-și țină picioarele pe pământ.

În ciuda aparenței fragile, Alehandra părea obișnuită să organizeze și să conducă. Mi-a expus în treizeci de secunde programul zilei, nelăsându-mi nici o ocazie să comentez sau să mă împotrivesc. Totul era planificat până la ultimul detaliu. Ce era să zic? Da, șefa.

– Ar fi și culmea să comentezi ceva, Bradule. Mi-am luat liber de la muncă pentru tine.

O teorie despre marile descoperiri geografice.

Capitala Olandei respiră o stare de orășel provincial. Străzile sunt luminoase și curate, florile își zornăie culorile în spatele fiecărei ferestre, oamenii alunecă pașnici pe biciclete, salutându-se jovial. Mi-ar plăcea să locuiesc o vreme aici. Dar cu vremea asta câinoasă…

Dacă mă întrebați pe mine, toate marile descoperiri geografice realizate de englezi și olandezi au avut la baza trei lipsuri majore ale regiunii: soarele, mâncarea bună și femeile frumoase. Sătui de cotidianul pâclos, de sălciul culinar și de lipsa de grație a consoartelor, nordicii Europei au plecat unde-au văzut cu ochii, că mai rău n-aveau cum găsi. Din aceste nevoi de bază au apărut pe harta lumii Australia și Noua Zeelanda, descoperite de olandezul Abel Tasman și cartografiate de James Cook, la capătul unor călătorii nespus de periculoase. Ca să înțelegem curajul celor doi exploratori e suficient să ne uităm cine-i aștepta acasă.

Abel Tasman, alături de soție și fiică.

Elisabeth, soția lui James Cook.

Acestea fiind spuse, nu e de mirare că românii n-au simțit nevoia de a cuceri lumea. La noi și iernile sunt minunate, mâncarea – sublimă, iar de femei frumoase n-am dus lipsă până recent, când zânele noastre au început să plece în Italia, Spania sau Olanda. Nu cunosc cifrele macro, dar pot afirma cu certitudine că România de azi e mai urâtă cu cel puțin o Alehandră, care mă zorește cu un gest ferm pe ușa tramvaiului:

– Jos, c-am ajuns.