Asia la întâmplare (Ep. 1) – De la Phangan la Penang.

Dacă nu plecam, înnebuneam.

N-aveam niciun plan, nicio destinație clară, niciun reper în afară de reîntâlnirea cu Aloel, pe care o așteptam de 6 ani. Dar nu mai puteam sta. Pe Koh Phangan începuse sezonul ploios, musonul nordic îmi mătura veranda zi și noapte, nu mai puteam ține aprinsă o lumânare, turna cu găleata aproape non-stop. Nici să mă duc până la chioșc după apă sau țigări nu puteam fără să mă fac ciuculete.

Am plecat pur și simplu pe 4 noiembrie, la două zile dupa Full Moon Party și la aproape o lună după ce ajunsesem în Koh Phangan. M-am dus în port la Thong Sala la 6 dimineața și mi-am luat bilet vapor+autobuz către cea mai îndepărtată destinație care apărea pe listă: Penang, Malaezia. 27 de euro, pentru o călătorie estimată la 12 ore. Din Penang urma să mai văd ce și unde. Poate Kuala Lumpur, poate Singapore, poate Indonezia.

Vaporul s-a desprins de chei la 7 fix, cu destinația Donsak. Thailandezii or fi ei mai relaxați din fire, dar cu punctualitatea nu se joacă. Vasul era ticsit de tineri care zăceau, mahmuri și somnoroși, în cabine și pe punte, resimțind încă efectele multelor ”buckets of joy” date gata pe plajă la Haad Rid. Musonul stârnise valuri și berbeci albi de spumă cât vedeai cu ochii. Norii treceau pe deasupra noastră și se opreau să plouă oriunde găseau o bucățică de uscat. În Samui ploua cu găleata. Mi-am pus niște dubstep la iPod și am început să dansez pe punte. Toată lumea dormea.

La Donsak ne-au urcat într-un autobuz mare, care avea să ne ducă la Surat Thani, pentru triaj. După o oră, am coborât în fața agenției de turism, ne-am reverificat biletele și ne-am transbordat în microbuze, fiecare cu drumul lui. Unii spre Phuket sau Krabi, alții către Bangkok sau Pattaya. Microbuzul de Penang a încărcat 5 albi și 2 thailandezi.

Turiștii vestici care vin în Thailanda și vor să stea aici mai mult de o lună trebuie să facă, periodic, așa-numitele “visa runs”. Ies din țară, stau o oră sau o zi, apoi se întorc și primesc automat drept de ședere pentru încă o lună. Pentru români nu funcționează încă. Noi trebuie să ne luăm viza înainte de intrare, de la o ambasadă a Thailandei. Dar lucrul ăsta se poate schimba în curând, că suntem stat membru în UE. Trebuie doar ca MAE să solicite acest lucru.

Thailanda are șosele bune. Din Surat Thani până la Satun am mers pe o autostradă cu 2 sau 3 benzi pe sens. Viteza medie: 90 de kilometri. Singura problemă pe drumul ăsta a fost pasiunea exagerată pentru muzică a șoferului. Omul își echipase mașina cu un set complet de boxe SONY Xplode și asculta pop thailandez la maxim. Am încercat să contracarez cu iPod-ul din dotare, dar thai-pop-ul era atat de tare că-mi zbura căștile din urechi. După 3 ore, la prima oprire pentru masă, nu mai auzeam cu urechea dreaptă. Urmau alte 3 ore, cu dedicație specială pentru urechea stângă.

În Satun, la granița sudică, ploua cu găleata. Am oprit la o autogară, thailandezii au coborât, iar noi, albii, am trecut în alt microbuz. De data asta, fără muzică. Punctul de trecere a frontierei cu Malaezia a apărut după 30 de minute. Era deja noapte. Am coborât cu tot cu bagaje, pe care le-am trecut prin scannere, citind cu un aer voit nepăsător semnul care anunța că cei care vor fi prinși cu droguri riscă pedeapsa cu moartea. Nu aveam droguri și voiam ca acest lucru să transpară nu doar pe monitorul scannerului, ci și din întreaga mea atitudine.

Polițistul de frontieră s-a uitat la mine, s-a uitat la pașaportul meu hărtănit și a deschis o cărticică. Voia oare să-mi ceară un autograf? Nu. Se uita să vadă care e treaba cu România. Aveam voie să intru fără viză sau nu?

“Selamat datang”. Bine ați venit! Pac-pac, ștampila movulie s-a așezat pe o pagină goală și iata-mă din nou în Malaezia.

Lasând în urmă frontiera, am avut senzația ca intru nu într-o altă țară asiatică, ci că m-am întors în Europa. Autostrăzile s-au lățit și s-au luminat. Motoretele au dispărut, facând loc mașinilor noi și strălucitoare. La capitolul infrastructură, Malaezia e de departe cel mai bine pus la punct din Asia de Sud-Est (dacă facem abstracție de micuțul Singapore). Fapt pe care aveam să-l reconfirm 3 ore mai târziu când, pe nesimțite, am părăsit mainland-ul și am pornit spre insula Penang. Nu cu ferriboat-ul, așa cum mă așteptam, ci pe un pod peste ocean. Penang Bridge are 13,5 kilometri, a fost construit în 3 ani (1982-1985) și se numără printre cele mai lungi poduri din Asia. La momentul la care citiți aceste rânduri, Penang Bridge este lățit de la 4 la 6 benzi și se pregătește construcția unui Penang Second Bridge. Nu știu de ce dar, când am aflat toate astea, gândul meu a zburat imediat către Pasajul Basarab. O fi fost dorul de țară?

Microbuzul m-a lăsat pe Chulia Street, în dreptul Banana Guesthouse (camere de la 4,5 euro pe noapte, cu ventilator și baie comună).  Era târziu, drumul durase ceva mai mult de 12 ore, eram rupt de oboseală și voiam să fac un duș și să mă culc. Dar la Banana nu exista apă caldă și alt loc de dormit nu știam. Am ieșit înapoi în strada îngustă și mizeră, căutând din ochi o pensiune, un hotel, ceva. M-a interpelat un barbat alb de 50 de ani, ras în cap, desculț și îmbrăcat ca un călugăr budhist.

–  Cauți o cazare?
–  Da. Mă puteți ajuta?
–  Pe strada paralelă sunt câteva pensiuni bune și ieftine.
–  Cu apă caldă?
–  Unele au apă caldă. Ia-o pe-acolo, fă stânga pe Muntri Street și întreabă.

I-am urmat instrucțiunile, târând după mine cei doi rucsaci. Am luat pensiunile la rând. Cele care arătau mai curățel erau pline. Cele care nu erau pline arătau groaznic. Nu mai aveam putere. Ultima clădire la care am oprit mai avea o cameră liberă.

– Cât costă?
– 4 euro.
– Apă caldă?
– Da. Baia pe hol.
– O iau.
– Nu vreți s-o vedeți înainte?
– Nu, o iau.

Când am ajuns la ușă, mi-a părut rău că mă pripisem. Broasca fusese spartă cândva și ușa se încuia cu un lacăt. Când am intrat și-am aprins lumina chioară, câțiva super-gândaci s-au ascuns sub pat cu viteza fulgerului. Chestiile cenușii și dubioase care atârnau de pereți arătau ca și cum cineva s-ar fi distrat storcind meduze de ei. Am stins lumina, de control. Podeaua subțire și scîrțâindă avea o gaură de dimensiunile unei mingi de tenis. Privind prin ea, am zărit un peisaj familiar: chelia recepționerului, care făcea monetarul. Dacă în clipa aceea dușumeaua ar fi cedat, aș fi încheiat seara plin de bani și cu un recepționer pe conștiință.

M-am dus până la baie, în speranța că dușul fierbinte mă va face să văd lucrurile mai frumoase. Dar nu. Toate cabinele de duș erau ocupate și, în fața lor, un tip dubios își întindea rufele la uscat. Foarte multe rufe. Părea de-al casei.

–    Hi. Where from?
–    Australia.
–    You live here?
–    Yes.
–    Since when?
–    3 weeks ago.
–    3 weeks? But why???
–    Because it’s cheap.

Să fim bine înțeleși, nu sunt dependent de confort. Nu mor fără apă caldă, urăsc aerul condiționat, pot să dorm direct pe nisip sau pe iarbă, pot să trăiesc fără pâine, cartofi prăjiți sau bere. Dar nu în orașe. Orașele sunt agresive, murdare și pline de boli. Ai nevoie de protecție, ai nevoie să fii apărat de șobolani, de muște și carcalaci, de mirosul canalelor și al gunoiului aruncat peste tot. Nu-l pot înțelege pe băiatul ala care-a ales să stea 3 săptămâni la Penang în pușcăria aia sordidă, doar pentru că plătea puțin.

I’m too old for this shit. Mi-am luat rucsacii, am încuiat ușa cu lacătul, am coborât la recepție și am pus cheia pe tejghea: “Check-out”. “I cannot give you the money back”, s-a lamentat chinezul bătrân. “No problem, keep the money”. Am ieșit din clădire obosit, nespălat, dar viu. Două străzi mai jos, pe chei, erau înșirate câteva hoteluri în ale căror lumini citeam speranțe pentru ciolanele mele bătrâne. M-am cazat la Bayview, unde am primit o cameră mare, cu baia ei, cu pat mare și curat, cu prosoape și așternuturi, cu gândaci, dar mult mai mici. Pentru 25 de euro pe noapte, am dormit ca un rege. Vă povestesc despre Georgetown, Penang după ce mă trezesc.

(va urma)