Călătoria închipuită a trei prieteni cu TransSiberianul. Episodul 1.

Nota lui Brad:

Sega s-a dus deja să taie un copac în vederea publicării romanului “Namaste” pe o binemeritată hârtie. Sper că i-am purtat noroc și că o să-i purtăm în continuare. Și mai sper că Sega n-o să ne uite după ce-o să-și îndese în garaj, după modelul Osho, 100 de Rolls-Royce-uri.

Dar să revenim la roțile noastre. Îmi face o deosebită plăcere să lansez astăzi pe Tedoo un alt roman de călătorii: “Călătoria închipuită a trei prieteni cu TransSiberianul”, scrisă de Marius Pop “în diminețile de sămbătă”. Pe scurt, e vorba despre Marius, George și Radu, trei amici care se plicsisesc să adaste captivi în dulcele Cluj natal și plănuiesc o aventură feroviară către capătul Eurasiei. Cât de “închipuită” și cât de reală e călătoria celor trei, greu de spus. Pentru că, în povestea lui Marius, concretul și imaginarul se țin în brațe atât de strâns încât numai o doză sănătoasă de umor le împiedică să se înnăbușe. Umor cu care autorul aruncă generos peste paragrafe, așa cum un oligarh rus stropește icrele de Manciuria cu șampanie franțuzească. La drum!

Călătoria închipuită a trei prieteni cu TransSiberianul. De Marius Pop.

În august, la o cafenea de pe strada Avram Iancu, am decis să începem ceva nou. Eram plictisiți și dornici să facem o treabă cu totul deosebită, cum se întâmplă de obicei celor bine hrăniți și leneși cărora viața le-a acordat o vacanță de la evenimente nefericite. O perioadă de calm, așa am fi numit-o atunci. Blestemat fie acel calm care ne-a făcut să alegem nechibzuit prima idee vehiculată: ce-ar fi să ne îmbarcăm pe trenul TransSiberian?

Părea apetisant. Trans-Siberiana este cea mai lungă cale ferată din lume, iar o călătorie da capo al fine ar fi însemnat 9.288 de kilometri, traversarea a două continente și răsucirea a șapte fusuri orare. Când rușii au început construcția pentru a deschide accesul spre Siberia, au proiectat un singur fir, lucru ce le-a dat bătăi de cap serioase în timpul revoluției japoneze: convoaiele care alimentau frontul cu trupe proaspete erau blocate de vagoanele cu răniți ce veneau din sens invers.  În timp, linia a început să fie exploatată la adevăratul ei potențial: mutarea unei hoarde de turiști dintr-un loc pe care nu doreau neapărat să-l părăsească într-unul în care cu siguranță nu doreau să ajungă. Primele încercări în acest sens s-au desfășurat, dacă e să dăm crezare cărților de istorie, cu “voluntari” intelectuali ai țării care se învecinează cu cine dorește.

Nu-i de mirare că această istorie sângeroasă ne-a solicitat interesul și imaginația. Am hotărât pe loc: plecăm cât mai curând posibil.

Primul test: Cluj – Câmpia Turzii cu CFR-ul

O călătorie cu trenul prin Siberia are cel puțin trei componente de bază. Primo – călătoria. Secundo – trenul. Tertio – Siberia.

Termenul de călătorie este, veți fi de acord, unul destul de general. De exemplu, călătoria de la terasă până acasă. În acest domeniu am considerat că suntem foarte experimentați. Nu cred că era necesar un alt antrenament și, în consecință, nici n-am procedat la asta.

Cu trenul însă, lucrurile nu stăteau așa de simplu. Orice amintire serioasă despre deplasarea cu acest mijloc bizar de transport lipsea cu desăvârșire din tărtăcuțele noastre.

Nu puteam pleca fără ceva antrenament în acest domeniu. Pentru a stabili cine va trăi pe pielea lui prima experiență feroviară reală, am tras la sorți.  Paiul cel mai scurt s-a dus la George. Nu l-am invidiat, nici eu, nici Radu.

George ne-a convocat la cafea imediat după un drum Cluj-Câmpia Turzii, parcurs cu căluțul de fier, vreo 30 de kilometri. Avea o față de zici că fusese pe lumea cealaltă.

– Oamenii se-mpart în două categorii: cei care au fost măcar odată cu CFR-ul și restul.  Felicit restul.  Aceștia sunt oamenii pe care trebuie să contăm în a ridica societatea noastră din mizeria morală și intelectuală de care suntem înconjurați.

I-am cerut explicații. Ni le-ar fi oferit oricum.

– A merge cu trenul de la Cluj la Câmpia Turzii este o experiență rezervată zănaticilor, rebelilor fără cauză și sinucigașilor cu apetit pentru drame. Nu-mi explic cum am avut tocmai eu soarta mizerabilă de a-i însoți și, mai mult decât atât, cum am supraviețuit acestui test.  Biletul de călătorie este o convenție pentru ageamii, o taxă pusă pe fraierime. O să-mi amintiți de controlor, bieți copilași inocenți. Aflați că el a fost cel mai surprins de cartonul ăla. Apoi, să găsesc loc?! Unde, îngeraș? Ai văzut imaginile acelea pe Internet cu trenurile din India? Alea-s lux desfrânat pe lângă personalul de Câmpia Turzii. N-aveai loc s-arunci un ac. În prima stație am coborât să-mi iau țigări și m-am gândit serios să merg restul pe jos. Ce dracu’  să vă mai explic? E groaznic.

După descrierea asta ne-a cam pierit cheful. Ne imaginam monștri ce scuipă fum negru, aleargă turbați pe șine de oțel, vagoane întregi în care nu se poate fuma, nu există room service și nu-ți lasă bomboane pe pernă când vii asudat de la piscină. Era oare posibil? Munciți de îndoieli, ne-am împrăștiat pe la casele noastre.

În ceea ce privește viața și supraviețuirea în taigaua rece siberiană, a fost treaba mea să mă documentez. Chiar m-am oferit pentru această sarcină, pentru că plănuiam de-o vreme o ieșire la iarbă verde în împrejurimi. Am luat un carnet cu mine pentru a-mi scrie impresiile. Pe singura pagină folosită în acest scop, am notat doar: ”Soarele strălucește. E foarte cald. Am scăpat un mic pe jos.”

Radu, rămas fără îndatoriri imediate, a primit sarcina de face ”Trans” ceva, pentru a experimenta termenul. A promis că va merge pe Transfăgărășan sau cu transportul în comun, ceva de genul acesta. Detaliile s-au pierdut în febra pregătirii bagajelor și a planurilor de călătorie.

De ce e aproape imposibil să pleci din Cluj

Nu ne-am stresat foarte mult cu aceste teste, pentru că eram deja greu încercați de conviețuirea aspră de care aveam parte acasă. Cluj-Napoca, pentru cine nu-l cunoaște, ocupă cea mai proastă poziție strategică din câte se numără pe fața pământului.

Din oraș, oriunde te-ai uita, vezi doar dealuri. Nu-i ca la Roma, unde orașul călărește toate cele șapte coline, sau câte o avea. La Cluj e ca și cum ai trăi într-un degetar uriaș. Îmi imaginez că atacatorii cetății n-au înfruntat cine știe ce bombardamente defensive, cum era regula de întâmpinare în epoca medievală. Orice proiectil aruncat din oraș s-ar fi rostogolit cuminte înapoi, confirmând nu doar una, ci toate legile lui Newton, fără să le fi consultat vreodată.

După repetate și zadarnice încercări de a rezista măcar o biată zi dușmanilor, oficialii orașului au hotărât că trebuia făcut ceva. Măcar un zid – pentru că așa era moda vremii. Sfatul bătrânilor a venit cu cea mai înțeleaptă soluție: să mute așezarea pe un deal și, astfel, clujenii să scape de complexul văii. Ca toate ideile bune, a fost prima aruncată la coș. Dacă s-ar fi adoptat, am fi scăpat de secole de chin.