În Jurul Lumii, cu Românii (Ep. 8): Trei motive să pleci din România.

Romulus. Romulus Mailat

Roma, seara zilei de 30 octombrie 2007. Poliția arestează un cetățean român, acuzat că ar fi ucis-o, violat-o și tâlhărit-o pe italianca Giovanna Reggiani. Ironia face că inculpatul poartă numele unuia dintre fondatorii Cetății Eterne: Romulus. Romulus Mailat.

La exact un an de la arestare, justiția îl condamna pe Mailat la 29 de ani de închisoare, sentință comutată ulterior în închisoare pe viață. Politicienii din Cizmă n-au ratat ocazia de a transforma crima lui Mailat în cap de afiș electoral. Italia își găsise un țap ispășitor perfect: imigrantul român.

Conform tabloului zugrăvit de propaganda naționalistă italiană, invazia românească se face vinovată pentru toate relele din Peninsulă. Românii sunt cei care fură, cei care ucid, care violează, românii conduc crima organizată, traficul de droguri și de carne vie. Fără români, Italia ar fi Raiul pe Pământ.

România – Italia, un meci cu prelungiri

O raită prin știrile din ultimii ani ne arată că, în partida istorică România-Italia, scorul nelegiuirilor e mult mai echilibrat decât pare:

Trei români au fost arestați după ce au jefuit un magazin de bijuterii din Padova.

Asistentă româncă filmată în timp ce bătea bătrânii dintr-un cămin din San Remo.

Un român și un bulgar, prinși cu 18 kilograme de cocaină. Hai cu egalarea!

Italianul care a ucis o româncă la metroul din Roma, condamnat la 9 ani de închisoare.

Prostituată româncă strangulată, italian arestat pentru crimă.

O româncă a murit după ce a fost lovită în cap cu un ciocan de un italian.

Român arestat după ce a violat o italiancă.

Trei italieni, arestați după ce au încercat să jefuiască un român.

Abitrul pune capăt celor 90 de minute regulamentare. Se vor juca prelungiri, ba poate se va ajunge chiar la lovituri de departajare.

Nu toate știrile despre imigranții români vin din zona penală. Irina Șerban, o româncă de 28 de ani, a câștigat concursul național de eseistică pe teme de istorie a Italiei. Micuțul Stefan Atârgovițoaiei a câștigat emisiunea concurs “Ti lascio una canzone”, difuzată de Rai Uno. La ediția precedentă a aceleiași competiții, Mădălina Lefter, o româncuță de 13 ani, primise Premiul Juriului.

Ce ne facem, deci? Sunt țiganii mai răi decât românii și românii, per ansamblu, mai răi decât italienii? E o problemă de rasă, de etnie, de naționalitate? Sau mai degrabă e vorba despre oameni, pur și simplu, rromi, români, romani, unii mai buni, alții mai nebuni, fiecare responsabil la nivel individual pentru acțiunile sale?

Imigranții români nu se bucură de o imagine prea bună nici în patria de obârșie. De la distanța sedentarei ignoranțe, toți românii plecați în Italia alcătuiesc un tablou cenușiu al înstrăinării ratate și al obscurității ireversibile. O masă compactă de indivizi care, incapabili să se adapteze la realitățile neo-României, au plecat în pribegie cărând în spate o desagă plină cu resentimente.

La o privire mai atentă, descoperim că cenușiul cu pricina e de fapt alcătuit din infinite nuanțe, vizibile sau abia simțibile, așezate într-o dezordine halucinantă, de neînțeles în paradigma roș-galben-albastră. Nu toți românii au plecat în Italia ca să fure și să dea în cap. Nu toți au plecat din disperare.

Într-adevăr, mai mulți s-au dus după o viață mai bună. Care se definește diferit, de la individ la individ. Unii își doresc mașini de lux, alții vor să înalțe vile cu lift pentru bătrânii rămași în satele natale. Degeaba râdem de “țăranul cu Maserati”. Omul a avut un vis pe care și l-a urmărit până la îndeplinire. Fiecare are motivul său – dacă nu nobil cel puțin acceptabil – de a pleca din România.

La Roma cu pianul.

De pildă, Andreea a ajuns în Italia din cauza unui pian. Era un copil foarte talentat, cel puțin așa susțineau profesorii de Liceul de Artă “Dimitrie Cuclin” din Galați, care au sfătuit-o pe mama Andreei să-i cumpere fetiței un pian ca lumea, pentru desăvârșirea tehnicii. Un instrument pe măsura performanțelor așteptate costa zeci de mii de dolari, bani pe care nu-i puteai câștiga în România anilor ‘90. Femeia a plecat să muncească în Italia ca să cumpere pianul. Andreea a rămas acasă, cu unchiul și mătușa. Era în clasa a treia.

Doi ani mai târziu, profesoara de pian a Andreei pleacă la o altă școală, iar înlocuitoarea ei dovedește mai mult interes pentru presupusa prosperitate a mamei Andreei decât pentru talentul copilului. Fetița continuă să se pregătească de una singură dar, în lipsa unui îndrumător dedicat, simte că începe să piardă teren. E la vârsta critică la care ori faci pasul spre marile scene, ori te lași. Andreea renunță la pian, termină gimnaziul, își dă examenul de capacitate și pleacă în Italia, la mama ei.

Străzile Romei sunt încă jilave după inundația de aseară. Luminile mașinilor fâșâie pe asfaltul sclipitor, grăbite ca de obicei. Iar e ora cinei. Un Citroen mic și grena trage în fața stației de metrou și îmi dă flash-uri. Urc în mașină, Andreea mă pupă frugal pe un obraz și-mi face semn să aștept, că e pe telefon cu cineva. În orașul ăsta pare ilegal să conduci fără să vorbești la mobil. Intrăm în trafic abrupt și fără semnal direct pe banda a doua, atrăgând binecuvântările celorlalți șoferi.

– Scuze, am vorbit cu Miha, să-mi spună unde e restaurantul la care-a zis să ne întâlnim.
– Și ți-a zis?
– Da, dar nu cred c-am înțeles prea bine. Bine-ai venit. Mă bucur să te cunosc personal. Îmi plac de mor fotografiile tale.
– Onoarea e de partea mea, Andreea.

Da, de partea mea. Pentru că de partea cealaltă se află o femeie frumoasă, independentă și talentată care renunțase la orașul natal și la sunetul drag al pianului, dar își păstrase visul de a urca spre luminile scenei. Pas cu pas.

– În țară, toți erau preocupați de NOTE la română și matematică. Pe mine mă preocupau notele muzicale. Arta, fantezia, creativitatea. Nu aveam pe nimeni care să mă înțeleagă și să mă îndrume. Cu oricine vorbeam de muzică era ca și cum aș fi vorbit despre cartofi. De aceea am renunțat la pian. Mă simțeam singură și mă refugiasem în lumea mea. Venirea la Roma a fost mai mult dorința unui copil de a sta cu mama decât o decizie de viață. Aveam 15 ani, ce știam eu?

Ghiozdane colorate

Pe vremea aceea cursele aeriene low-cost nu apăruseră încă. Andreea a plecat de la Galați la Roma cu autobuzul, via Austria, alături de alți 40 de români. Toți aleseseră aceeași destinație și aceeași rută, dar fiecare se îndrepta spre altceva. Și fiecare vedea altceva pe fereastră.

– În timpul unui popas la Florența, am văzut câțiva copii ieșiți de la școală. Ghiozdanele lor colorate m-au atras, nu știu de ce.  Simțeam deja un alt stil decât în România, unde totul era mai sobru și mai cenușiu. La Roma a început schimbarea completă a realității mele. A treia zi după sosire m-am dus și eu la școala. Nu pricepeam italiana, vorbeam în engleză. A fost un pic șocant, pentru ca aveam doar bilet de dus, nu și de întors. Și, la 15 ani, nu-mi era ușor să metabolizez toată noutatea aceea.  Mâncarea era diferită, clima era diferită, oamenii erau diferiți. Chiar și mama era diferită! Nu pentru că se schimbase ea, ci pentru că crescusem eu.  De la 9 ani la 15 ani vezi lucrurile altfel. Și deși mama venea în țară o dată, de două ori pe an, nu apucaserăm niciodată să ne cunoaștem cu adevărat. Am început s-o facem abia aici, la Roma.

Cu siguranță, cele două au avut multe să-și spună, iar dialogurile lor s-au desfășurat cu precădere în italiană, pentru ca Andreea să învețe cât mai repede limba. Metoda mamei a funcționat. În 4 luni, adolescenta din Galați vorbea fluent și nu mai avea nicio problemă la școală. Andreea și-a luat diploma în teatru la Roma, s-a specializat în cinema la Acting International din Paris și a revenit în Italia pregătită să își intre în rol.