Asia la întâmplare (Ep. 6) – Corul de îngeri de la Lacul Toba.

M-am prins: indonezienii au inventat insula Bali ca să-i țină pe turiști departe de restul minunilor. De Celebes, de Kalimantan, de Flores sau Lombok, de Moluce, de Raja Ampat, de Papua sau de lacul Toba.

Toba este cel mai mare lac vulcanic din lume, cu o lungime de 100 de kilometri, o lățime de 30 și o adâncime maximă de 500 de metri. Un lac vulcanic apare cam așa: vulcanul erupe, iar în conul său se adună apă din ploi și râuri. Erupția care l-a născut pe micuțul Toba e considerată a fi fost cea mai mare din ultimele 25 de milioane de ani. Puteați să citiți toate astea pe Wikipedia, dar m-am gândit că ar fi frumos să vă pun chiar eu în temă.

Despre ce vorbeam? A, da, despre erupție. Ei, drăcovenia, când s-a petrecut, a făcut deranj mare. Există și o așa numită “Toba catastrophe theory” care spune că fenomenul a fost atât de brutal, iar urmările sale atât de nocive încât rasa umană a fost la un pas de extincție. Un pic mai decis să fi fost vulcanul și astăzi nu mai avea cine cui povesti despre Toba. Mare noroc am avut, să știți.

Am ajuns la Parapat, pe malul lacului, într-o după-amiază de noiembrie. Drumul de la Berastagi fusese presărat cu arbori de cauciuc, accidente de mașină, rafale de ploaie, gropi în asfalt, sute de curbe și câteva familii de maimuțe macac care o tuleau din rezervație și veneau să cerșească banane și biscuiți la marginea șoselei. Lacul s-a arătat prima oară după o oră de drum printre vulcani. Imens și blând, cu nori joși învelindu-i malurile muntoase. La capătul nordic, o bucațică de rai: cascada Sipiso-Piso (ce nume frumos!), înaltă de 100 de metri, al cărei firicel contribuie harnic și umil la setea imensă a celui mai mare lac vulcanic de pe Terra.

Dacă te uiți pe hartă, sesizezi o adevărată matrioșka geografică: în Oceanul Indian avem insula Sumatra, pe insula Sumatra avem lacul Toba, pe lacul Toba avem insula Samosir, care la rândul ei are un lac în mijloc. Din Parapat am luat un vaporaș bătrân, care făcea de un milion de ori pe zi traseul dintre mal și satul Tuk-Tuk de pe Samosir. Am făcut rapid check-in-ul la Hotel Carolina. 5 euro pe noapte pentru o căsuță spațioasă, spartană ca amenajări, dar prevăzută cu apă caldă, curățenie și o vedere minunată spre lac. Îi lipsea totuși o chestie: încălzirea. Toba e la 900 de metri altitudine și  noaptea e cam răcoare, mai ales pentru unul care și-a petrecut ultima lună la cele 32 de grade din Thailanda. Am apelat la pături.

Când povestesc despre locuri ca Toba, mă frustrează teribil faptul că nu pot să spun tot. Că, de oriunde aș alege să încep povestea, va trebui să renunț la o parte din întâmplări. Trebuie să selectez, să prioritizez, să tai și să spânzur evenimente, stări, imagini. Altfel n-aș mai termina niciodată. Vă avertizez, deci, că ceea ce veți citi mai departe e doar o bucățică din ce am trăit acolo și că, pentru a vă putea imagina ce veți trăi voi, trebuie să înmulțiți totul cu o sută.

Dincolo de atracția pe care-o exercita lacul ca întâmplare a naturii, venisem la Toba într-o expediție aproape antropologică. Cu câteva luni în urmă, participasem la un ritual funerar în regiunea Tana Toraja. Acolo aflasem că torajanii sunt fără seamăn în insula Sulawesi și că cele mai apropiate rude ale lor se numesc Batak și populează o zonă din nordul Sumatrei. Similaritățile dintre Toraja și Batak țin de originea comună, de recunoașterea lui Iisus ca salvator al sufletelor, de respectul arătat morților și de aspectul caselor. Acoperișurile din Toraja și zona batacilor au inconfundabila formă de corabie, al cărei înțeles este următorul: suntem descendenții unor oameni temerari, care au ajuns aici de departe, peste mări, cu bărcile, acum multe sute de ani. E bine să nu uiți de unde ai plecat.

Creștinismul manifest al batacilor face un contrast interesant cu restul Sumatrei, covârșitor muslumană. Batacii beau alcool, mănâncă porc și se distrează de minune, spre încruntarea vecinilor din Aceh, unde legea islamică e respectată cu o strictețe deja cunoscută pe tot globul. Dacă în Aceh poți să te împuști și nu găsești o bere, în Tuk-Tuk și împrejurimi, la tot pasul, dai peste mici birturi unde oamenii se adună seară de seară să cânte și să bea tuak, rachiul local, preparat dintr-o anumită specie de palmier al cărei nume nu am voie să vi-l destăinui, că ar trebui să vă ucid…

Am spus “să cânte și să bea Tuak”. Cele două activități sunt strâns legate, așa cum avea să-mi explice Rene, un elvețian de 59 de ani care lăsase baltă afacerile și își trăia restul vieții în Tuk-Tuk:

– Tuak-ul merge mână în mână cu muzica. La început, când nimeni nu a apucat să bea, muzica nu prea sună bine. Vocile sunt prea rigide, degetele nu s-au dezmorțit și nu alunecă bine pe corzi. Pe urmă, când cantitatea de tuak din organism crește, melodiile încep să câștige în volum și armonie. Când cântăreții au la bord exact atâta rachiu cât trebuie, urmează o perioadă de grație, care durează jumătate de oră până la o oră, când totul sună divin. După care vine declinul. Prea mult tuak, vocile se pierd, versurile dispar din memorie, mâna obosește pe chitară. Mai devreme sau mai târziu, toată lumea se duce acasă.
Vino mâine seara la noi la restaurant. Am reparat un zid al casei și, conform tradiției, un astfel de eveniment se sărbătorește cu rachiu și muzică. O să cântăm împreună cu zidarii.

În timpul explicației lui Rene, mă făceam că-i cred teoria mai mult din respect pentru părul lui alb. Eram convins că fabulează, că pune de la el, că, asemeni mie, era un muzicolog-antropolog amator care își dădea importanță. Dar la momentul acela încă nu-i auzisem pe bataci cântând.

Dând curs invitației lui Rene, m-am prezentat în seara următoare la mica terasă care servea pizza și specialități locale. Zidarii erau la masă. 4 bărbați cu vârste între 25 și 45 de ani, îmbrăcați sărăcăcios, cam fără dinți în gură. Fumau țigări cu aromă de cuișoare și beau rachiu. Împreună cu ei, Rene, Rose (iubita lui Rene, o bataka plină de viață) și Tika, prietena de o viață a Rosei, patroana micuței librării din Tuk-Tuk. Flecăreau.

– Brad, my friend, hai cu noi la masă! Hai, ia o bere, bucură-te de spectacol.

Ca la un semn, bărbații au încetat flecăreala, au lăsat paharele din mâini, au ridicat chitările și toată masa a început să cânte. O, Doamne! 4 zidari și două negustorese reușeau să sune ca și cum un cor de îngeri se strânsese la Pizzeria Rumba din Tuk-Tuk. Ce simț al armoniei, ce ritm, ce bun simț muzical, ce fantezie și, mai ales, ce voci. Când Tika a luat chitara, Rene mi-a dat un ghiont: “Stai s-o auzi…ți se face părul măciucă”. Femeia a cântat un cântec sfâșietor de trist, dublată discret de Rose. Ce Tracy Chapman, ce Amy Whinehouse? Mofturi. Era atât de mult suflet în vocea Tikăi încât n-ar fi încăput nici pe stadionul Wembley. Nu, n-am cum să vă descriu. Trebuie să îmi recunosc limitele.

Dar masa noastră nu era singura unde se cânta. Vis-à-vis, într-un tuak shop vai de el, se strânsese un alt grup de cântăreți. Trei case mai încolo, un altul, cu același meniu: tuak și cântece batak.

– Rene, aici toată lumea cântă?
– Aici toată lumea cântă și toată lumea compune. Fiecare familie are cântecele ei. Şi dacă vrei să-i faci cuiva un mare compliment, îi cânți ceva din repertoriul familiei sale. Auzi ce cântă băieții de peste drum? Auzi, Rose?
– Da, e cantecul alor noștri, răspunse Rose emoționată. Trebuie să le răspundem cu un cântec de-al lor.

Cred că ajunseserăm deja la cantitatea ideală de tuak pentru că, la un moment dat, cele 3 grupuri de muzicieni s-au sincronizat perfect întru același cântec. “Lisoy, Lisoy, Lisoy!” răsuna pe toată strada.

– Ce spun? Ce înseamnă lisoy?
– Înseamnă “hai, noroc!” E un cântec de pahar. Lisoy, Brad.
– Lisoy, Rene, lisoy la toată lumea.
– Lisoy, lisoy, lisoy…Horas!

Tot ce v-am povestit mai sus s-a întâmplat între 8 și 10.30 seara. Când tuakul începuse să încurce armoniile, am spus noapte bună și m-am dus la culcare. Nu voiam să-i văd pe îngeri cum decad. Şi, oricum, așa cum m-a avertizat Rene, în seara următoare se cânta din nou pe stradă. Un vecin își reparase acoperișul și, știți deja, asta se cerea sărbătorit cu rachiu și muzică.

Of, câte n-am apucat să vă spun…