Anonima Sudamericană, (ep. 12). Camila de pe Amazon.

Camila nu-i Lebădă Albă

După ce ne facem intrarea în Peru cu surle și trâmbițe, în coada de cometă a entuziasmului Braziliei, plutim în somn spre interiorul țării pe vaporul încălecat pe întuneric. Amazonul s-a strâmtat puțin, dar își păstrează aceleași dimineți calde, aceeași pânză ușoară de respirație aburindă plutind deasupra apei la răsărit. Vaporul însă e din altă poveste, cu care facem cunoștință abia acum, pe lumină. Se numește Camila, după cum stă scris de mână, în culori fosforescente, pe o placă montată pe punte și pe tabla de la prora.

Din prima ochire îți dai seama: Camila n-are nimic în comun cu Lebăda Albă, în afară de apartenența la același regn.

Mai întâi, e mai mult albastră decât albă, mai mult ruginită decât lustruită, și ocuparea unui loc pe punte, trei zile, costă 50-70 de soli (idem lei) în loc de 70 de dolari. Se hrăneşte, ca şi pasagerii, cu apă din fluviu şi înghite mult mai mult cargo şi oameni decât ai spune că-i încap în măruntaie, privindu-o: călători, găini, vaci, porci, câini, pisici, lăzi, cărămizi deopotrivă, nu e mofturoasă. Căpitanul, brazilian fercheș, îmbrăcat în uniformă albă cu chipiu, este înlocuit de mult mai pitorescul “El Patrón” în şlapi, pantaloni sumeşi şi la bustul gol. Durează trei zile și jumătate să ajungem de la Santa Rosa la Iquitos. Camila face opriri dese în toate satele, cătunele, sau pur şi simplu la malurile de unde cineva flutură un tricou, semnul de autostop pe fluviu. Amarările, ce-i drept, nu durează ore, ca în Brazilia, ca să cobori şi să explorezi ținutul. Țuțurică trebuie să facă sprinturi de la bord până la prima bodega care-i apare în fața ochilor dacă vrea să deguste vreo bere pe țărm. Ocazia se ivește destul de rar, doar atunci când așezarea de pe mal pare suficient de dezvoltată pentru a avea un stabiliment ce vinde bere. De multe ori Camila descarcă baxuri de sucuri răcoritoare și alte cumpărături „de la oraș” în locuri unde aparent trăiesc doar câteva familii.

 Vaporul elastic și săruturile din podea

Deși plin, vaporul continuă să se umple, pe măsură ce avansăm, de parcă ar fi elastic: alți oameni, baloţi, alte lăzi, cărămizi, buchete de găini şi raţe, ligheane cu carne, mormane de platanos (banane verzi, care se servesc ca garnitură, prăjite sau fierte) şi alte fructe, o vacă, două vaci, trei porci, câini, gâște, pisici. Trebuie să fii atent pe unde calci ca nu cumva să striveşti mâna vreunui copil care se joacă printre picioarele tale cu capace de cola.

În seara îmbarcării decisesem să îmi permit luxul (ieftin) de a sta în cabină – o prostie dictată de nevoia de confort și intimitate. Nu puteam face o alegere mai neghioabă. Pe Camila, să dormi în singura cabină disponibilă şi nu în hamac e ca și cum ai mânca stridii stricate în loc de o mămăligă bună. Ca să dormi în pat (de fapt un prici îmbrăcat în plastic)e recomandabil să ai maximum 170 lungime și 30 lățime ca să încapi. Dacă ocupi locul de deasupra, dimineaţa dai literalmente nas în nas cu procesiunea de gândaci de pe tavan – pentru că distanţa între pat şi limita de sus e cât să te ridici în capul oaselor, dar nu mai mult. Ziua, spaţiul cabinei duble de 200 pe 170 pe 70 de centimetri se încinge ca o saună, alungându-te pe punte până mult după apusul soarelui. Ușa are, în chip de hublou, un dreptunghi zgârcit de gratii, mai mult fier decât despărțitură. Podeaua e subţiată de rugină până la rana perforată prin care poţi privi puntea inferioară suficient de bine ca să-ți dai seama dacă cei doi din hamac sunt supărați sau fericiți. Mă trezesc întorcând ochii rușinată de la o scenă de giugiuleli explicite care se desfășoară în fața ochilor mei îndreptați în jos. Arca lui Noe avansează astfel, groaie şi lăsată, dar mulţumită de sine şi, într-un fel de nepătruns, fericită, pe apele de un auriu murdar, culoarea Amazonului, moştenită de la pământul roşu.

La fiecare stop, hamalii continuă să mă uimească: au o forţă şi o rapiditate prin nimic anunţată de constituţia lor fizică. Urcă și coboară cu agilitate malurile înalte, mâloase, ca apoi să facă echilibristcă pe scândura proptită de punte, cărând câte doi saci burduşiţi, un calup de cărămizi sau câte doi chiorchini uriaşi de platanos. Rezervor de apă potabilă nu există pe vapor. Nici coșuri de gunoi. Într-o zi, timid-european, îl întreb pe Țuțurică dacă a văzut vreunul, unde să-mi arunc resturile dejunului. Prompt, un peruan îmi ia caserola și îi face vânt în fluviu, după care zâmbește larg, lăsând să se înțeleagă, binevoitor, că-s cam grea de cap. Ingredientele pentru bucătărie se recoltează de pe mal, iar apa pentru mâncare, din fluviu. Ocazional, când s-au terminat proviziile, în cală se taie găini sau chiar câte un animal mai mare, pentru masa de a doua zi. În timp ce îmi aştept rândul la budă (o cutie de fier vechi găurită de rugină, vopsită în albastru, unde o ţeavă coborâtă din tavan aproape deasupra vasului de WC închipuie duşul) un copil ţipă că-i e sete. Mama îi umple un castron cu apa tulbure venită la chiuvetă direct din fluviu, şi el bea cu nesaţ. Aceeaşi chiuvetă e folosită şi pentru îmbăiat copiii mici. Abia acum prind sensul anunțului “vă rugăm nu îmbăiaţi copiii aici” de lângă chiuvetele de pe vasele braziliene. În grădina fiecărui obicei poate crește o campanie de conștientizare.

Pe Arca lui Noe urcă Moș Crăciun

Într-una din zile, în plină dimineață, de pe puntea de dedesubt se aud declamații puternice. Stilul oratoric pendulează între slujbă religioasă ținută de un preot care nu a mai avut de mult un tête-à-tête cu un copil din corul bisericii și discursul lui Cațavencu, înainte de alegeri. Ascultând mai atent, adevărul nu e departe. Un pasager îmbrăcat în bermude și cămașă înflorată, cu aspect de Moș Crăciun în vacanță la Copacabana, își acompaniază cu o chitară tiradele despre Perú pais petrolero (Perú țară petrolieră). Tribunul își punctează din când în când retorica cu citate aproximative din Biblie, sau, în orice caz, despre Diós. Efectul global e amuzant, pitoresc și relaxant, mai ales dacă nu știi despre ce naiba e vorba, până la urmă. În ciuda vârstei și constituției vizibil supraponderale, Moș Crăciun reușește să-și susțină spectacolul cam vreo două ore înainte de a ceda, obosit și zâmbitor.

„O să ajung gata anchilozat la Aconcagua!”

În a treia seară, locul de cazare al lui Țuțurică începe să devină la fel de puțin confortabil ca al meu. La plecare, își așezase hamacul, strategic, lângă coșul de fum, un loc ferit, dacă nu cumva îi dădea prin cap vaporului să meargă cu spatele. Acum, Camila, e atât de aglomerată încât abia se poate strecura printre hamace singurul om care servește mâncarea. Asta înseamnă că trebuie să facă o mulțime de drumuri cu caserole în brațe, într-un slalom care îi deranjează, în sine și prin efecte, status-quo-ul lui Țuțurică: „După masă ăștia încep toți să se foiască, să bea apă, după care își amintesc că vor să se ducă la veceu, după care iar se foiesc să se culce. Și tocmai când zic că s-au potolit, începe iar unul să frece la o pungă din aia de plastic. N-ai cum evita contactul fizic. Camila e plină cu vârf, și pe orizontală și pe verticală. Hamacele stau unele în altele, de la cele care aproape ating podeaua la cele cocoțate spre tavan, ca să mai capete o idee de spațiu. Într-o astfel de situație trebuie să faci uz maxim de tridimensionalitate, dar n-ai cum să elimini interacțiunea. De fapt, cutia noastră plutitoare e așa de ticsită încât în trei zile abia apuc să-l întâlnesc pe Țuțurică de câteva ori. De data asta îi propun să facem schimb de locuri, dacă crede că se poate armoniza (în sensul de „strânge precum o armonică”) cu priciul din cabină. „Toată foșgăiala asta a început să-mi cânte în cap! Și sună ca un recviem dezacordat!” protestează el, refuzând totuși oferta când aude de lungimea patului. Apoi îmi povestește, cu invidie ironică, despre un cuplu de olandezi cu doi copii mici, vecini de hamac: „Cum pot să fie ăștia așa de relaxați, Țuțurică? Adică, da, probabil că ăia mari de la iarbă și ăia mici în mod natural…” Pe urmă își aduce aminte de ce se află pe Camila, adică pentru a ajunge la Iquitos și de la Iquitos la autobuzele care să-l ducă, prin Chile, la poalele muntelui Aconcagua din Argentina. Și izbucnește: „O să ajung la Mendoza gata anchilozat!”

În episodul următor ajungem la Iquitos și, după o zi de asceză datorată unui caiman, subconștientul lui Țuțurică se lasă în sfârșit explorat, iar veștile pe care ni le dă nu sunt bune. Începem să bănuim că cel puțin un polițist își râde de noi, facem plimbări clandestine și sfârșim prin a mitui un reprezentant al autorității.

Foto și text de Liana Oprea. Aventuri de Liana Oprea și Răzvan Antonescu alias “Țuțurică” alias “Spidu”. Acest foileton este dedicat memoriei lui Răzvan Antonescu.

Va urma.