Anonima Sudamericană 15. Ayahuasca. Liana Spiritelor.

De Liana Oprea, pentru Tedoo.ro. Articol nerecomandat minorilor. Serios.

Ayahuasca pentru toți.

Quechua: ayawaska; hispanizat: ayahuasca.
Aya=liană; waska=spirit, lumea de dincolo
Alintată “abuelita” – bunica

După ce abia mă descâlcesc din junglă, nici prin cap nu-mi trece că, la Puerto Miguel mă așteaptă altă liană. Și încă una cum nu mi-a mai fost dat să întâlnesc. Înregistrasem pe fundalul minții un cuvânt pe care îl repeta din când în când Juan Carlos, dar numai atât. Ca atunci când tot auzi pomenindu-se în jurul tău un nume căruia nu-i dai atenție până când se dovedește a aparține unui om cu care vei lega prietenie pe viață. „Yahuasca” îmi tot sună la ureche, și Juan Carlos vrea „s-o ia” ori „să o facă”. Foarte bine. S-o ia și s-o facă, dacă îi place.

„M-a vindecat de multe ori”, spune Juan Carlos, și-l cred, de ce să nu-l cred? „Călătorie”, mai zice Juan Carlos, și-l cred iar – păi nu e clar că suntem călători? „Puteți vedea și voi, dacă Lobo zice că e în regulă”, continuă Juan Carlos accentuând pe „vedea”, și abia acum încep să pun întrebări. Ce-i asta pe care „o faci” și care „călătorește” și cu care „vezi”? „A-yahuasca” – înțeleg numele odată ce devin mai atentă. Răzvan se arată și el interesat, ca de orice experiență nouă.

Cu Lupul, spre Bunicuța.

„Și ce face chestia asta pe care zici c-o iei?”
„Es una medicina”, răspunde Juan Carlos, „pero tambien te hace ver”. (E tămăduitoare, dar te și face să vezi).

Rezumând, aflu că ayahusca este un remediu purificator pentru trup și spirit, că se administrează în cadrul unui ritual pus la cale de un șaman, că numele îi vine de la o liană al cărei lujer are, în secțiune orizontală, ciudata formă a unei flori cu opt petale. Că liana asta e una dintre multele plante sacre ale selvei și principalul ingredient al mixturii în care intră alte două plante – tutunul și frunzele unui arbust. Fiecare ingredient are o „super-putere” numai a lui: tutunul curăță trupul de impurități (efectul fiind că vomiți).

„Bleah”, reacționează prompt simțul ridicolului sădit de la grădiniță încoace. „Numa-ncet”, îi replică bunul simț al călătorului, care știe că teama de ridicol e moartea experienței. Cu alte cuvinte rămâi demn, dar la fel de prost ca înainte. Când pleci în lume, pleci cu „da” în brațe, zic eu.

Juan Carlos continuă: ayahuasca purifică spiritul, iar frunzele deschid conștiința și te fac „să vezi” dincolo de lumea pe care o știi. Lobo, care va conduce ritualul în calitate de șaman, insistă asupra aspectului deciziei:

„Dacă nu eşti absolut sigur că vrei să bei ayahuasca, mai bine n-o faci. Dar dacă participi la ritual cu inima deschisă, purificarea sau vindecarea sunt reale, şi poţi vedea orice doreşti.”

Alo, Familia Țuțurică?

Vorbește despre asta ca despre o ființă; o dată sau de două ori se referă la ayahuasca spunându-i abuelita (Bunicuța). Șamanii beau ayahusca pentru a ajuta comunitatea, de multe ori rezolvând enigme mundane cum ar fi dispariția unui membru al familiei, un furt sau pierderea unui obiect de preț.

„Odată ce te decizi că vrei – mă ia în primire Lobo când ajungem în Puerto Miguel – îți voi descrie tot ce va urma și cum se va desfășura ritualul, o să-ți arăt ce rol are fiecare obiect pe care îl voi folosi. Eu o să-mi dau seama dacă poți sau nu să participi.” Apare din nou acel fé – care înseamnă și încredere și credință. De data asta înțeleg că se referă la încrederea totală în „bunicuța” liană și lipsa oricărei urme de rezistență înainte de a începe ritualul.

„Tu vrei, dar el nu vrea”, spune Lobo, după ce ne măsoară lung pe mine și pe Răzvan. „Nu poți să participi”, își dă verdictul. „Sunteți împreună, și el nu e convins.”
„Țuțurică, fă ce vrei, asta-i fabulă, eu nu-i cred”, se răzgândește Răzvan, pragmatic și cam iritat.
„Tu vrei numai fiindcă ești curios” – continuă Lobo.
„Păi de ce altceva?” se stropșește Țuțurică. „Țuțu, mă duc să mă culc. Să nu bagi țânțari în cort când intri”, mi se mai adresează el înainte să facă stânga-mprejur.
„Păi bine, Lobo, dar eu vreau să încerc!” rămând eu deconcertată.
„Posibil, dar nu se poate, fiindcă sunteți împreună”.

Mă luminez deodată și în următoarele minute îi explic, cum mă pricep, că eu și Răzvan nu constituim un cuplu, că nu suntem aici ca „soț și soție”, lămurire ce pare importantă în decizia lui Lobo de a ne evalua ca pe una sau ca pe două decizii distincte. Lupul mă mai sondează cu privirea o bucată de vreme, în tăcere. Nu pot să evaluez ce face și dacă face ceva, dar ochii lui scormonitori rămân fixați, pentru intervaluri nefirești, pe câteva puncte din imediata apropiere a capului meu. Îmi vine greu să-i susțin privirea aia defocalizată. Stau și aștept, nu-mi vine în minte ce altceva să fac. În final, dă din cap că se aprobă. Gata, am un loc rezervat în expediție!

Lobo reia explicațiile despre poţiune şi despre ritualul care va urma, poftindu-mă să pun întrebări oricând doresc. Ritualul se face în izolare, cât mai aproape de jungla-mamă, şi este completat a doua zi, în zori, cu o băutură din lamâi verzi cu foarte puţin zahăr, urmată de îmbăierea purificatoare în apele râului. „Un șaman sau un vindecător nu are voie să ceară bani”, clarifică el. „Poate doar să primească, atunci când i se oferă un dar. Dacă simți că vrei să contribui cu orice pentru comunitate, va fi bine primit, însă eu nu îți pot cere, ayahuasca nu are un preț.” Contribui, cu convingerea că oamenilor de aici le vor folosi niște soli mai mult decât mie.

Ritualul este programat pentru mâine seară. „Până atunci n-ai voie să mănânci carne de orice fel, și nici să bei alcool” o instruiește Lobo pe vegetala și ecologica de mine. Checked.

Merinde pentru drum: șarpe, fum, țuică și frunze uscate.

Odată cu lăsarea întunericului, ne adunăm în încăperea care ține loc de living și bucătărie în casa lui Lobo, împreună cu un berlinez și un nordamerican care, mult mai informați decât mine, veniseră special pentru faimoasa poțiune.

Afară e noapte de-a binelea. Lobo începe prin a-și aprinde o țigară groasă, rulată în hârtie albă. E tutun crescut aici, iar Lobo îl fumează pe de-a-ndoaselea, vârând capătul aprins în gură și trăgâd cu spor, pentru a potența producția de fum. Suflă peste noi vălătuci albi, groși, până ne învăluie într-un cocon plutitor de mătăsuri inefabile.

„E pentru protecție. Fumul ne ascunde vederii”. Lobo ne călăuzește spre o lume care nu e nici pe departe nepopulată, deduc. Ghidul nostru ne arată apoi sticla cu ayahuasca și un mănunchi de frunze uscate pe care le foșnește demonstrativ. Uscăturile produc un fâșâit cristalin, plăcut, liniștitor și oarecum hipnotic. Deopotrivă cu fumul, sunetul frunzelor va juca tot un rol de protecție, astfel ca intrușiilor să le fie greu și să ne vadă, și să ne audă.

Alături, de-a stânga, Lobo așează ceea ce numește protectorul, sau „obiectul său de putere”: un șarpe foarte veninos, încolăcit pe vecie în altă sticlă. Mixtura de ayawaska este un lichid vâscos, de culoarea pământului cărămiziu al malurilor Amazonului. Antidotul e transparent, limpede și aproape argintiu. Are în compoziție, printre altele, alcool de trestie. Ce spunea Bob Marley? Că marijuana este trezirea popoarelor, iar alcoolul adormirea lor?

„În timpul ritualului, mulți văd anaconda; să nu vă speriați dacă o vedeți. Țineți minte că puteți alunga ființele care vă înspăimântă. Dacă nu puteți, o s-o fac eu. Sau puteți să vă întâlniți cu persoane dragi dispărute, cu strămoși – dacă asta e dorința voastră. Să i-o spuneți bunicuței, că vă duce ea acolo”, își încheie lupul instrucțiunile.

Între timp, soția lui Lobo a pregătit alături un cort din plasă anti-țânțari, sub care ne așezăm. Lobo își plimbă privirea pe fețele noastre, stăruind pe detalii doar de el știute și, cu o expresie de liniște – sau poate e doar mimica lui impenetrabilă – se oprește la mine și spune:

”Cred că vom începe de aici”.

Îmi întinde cupa de lemn scobit în care a turnat vreo sută de mililitri din lichidul gros, roșiatic. Instinctiv, îl dau pedală pe gât, dintr-o înghițitură; decizie fericită, întrucât chiar dacă mi-a trecut fulgerător în stomac, îmi dau seama că e incredibil – realmente incredibil de amar.

Ceilalți doi beau cu sorbituri mici, și aproape că îi aud cum se crispează la fiecare înghițitură. Mă gândesc dacă e posibil să evit partea cu vomitatul, a cărei perspectivă o găsesc în continuare puțin alarmantă, mai ales că habar n-am ce va urma și cât de stăpână pe mine o să mai fiu peste câteva minute. Orice ar fi, îmi declar acceptul pentru ceea ce va urma, amintindu-mi de „fé”.

Am timp să mai realizez ce straniu e să zici da necunoscutului, potențialității de infinite experiențe de neconceput. Simt asta ca pe o amestecătură de mici strângeri în partea de sus a stomacului cu niște explozii de furnicături care gonesc pe rețeaua simțurilor în sprint de ștafete alimentate cu entuziasm și anticipare, un fel de fericire acută de a fi – nu în ciuda, ci datorită neconceputului.

Lobo mormăie o incantație fără cuvinte, sunând monoton din frunzele uscate.

În episodul următor, ajung din hamac în cosmos, resping atacul jucăriilor și descopăr viteza superluminică. Lumea are mai mult de 3D și 23fps. Timpul amazonian continuă să fie teribil de relativ.

Text de Liana Oprea, pentru Tedoo.ro. Aventuri de Liana Oprea și Răzvan Antonescu alias “Țuțurică” alias “Spidu”. Acest foileton este dedicat memoriei lui Răzvan Antonescu. Va urma.