Sahara 2007 (Ep. 3) – De la Ouarzazate la Merzouga.

Am reușit să ajung în Merzouga, capătul vestic al Saharei. În fața mea se ridica Erg Chebbi cu dunele lui roșiatice. Locul unde m-am cazat se numește “Les Portes du Desert”, are apă caldă, aer condiționat, piscină și restaurant. Chestii standard în plictisitoarea lume civilizată, aici ele reprezintă luxul suprem. Sunt 22 de grade, bate soarele, dar bate și vântul dinspre munți. Până la Timbuktu sunt doar 50 de zile de mers cu cămila. Cămile ar fi, zile nu prea.

Am vorbit acum cu Omar, stăpânul de cămile, să mă dea o tură peste dune la ora apusului. Sunt multe lucruri de făcut și de văzut pe-aici. Vreau să aflu și să fac niște poze pentru voi.

Drumul de la Marrakech până aici a fost o experiență fenomenală. Kazbah Road, șoseaua care traversează Munții Atlas e un fel de Transfăgărășan de-al nostru, cu cel mai înalt punct pe la 2.200 de metri. E greu să conduci nu din cauza asfaltului sau a traficului (foarte decente amândouă), ci pentru că peisajele ireale îți fură atenția permanent. Nu vă scriu. Am oprit de 10 ori ca să fotografiez munții și satele cocoțate pe coastele lor aride. Oriunde curge un firicel de apă, găsești și o salbă de cătune cu case roșiatice făcute din piatră și argilă. Oamenii trăiesc din cele câteva legume pe care le pot cultiva în valea pârâielor. Cresc capre și vite și copii. Mai bine uitați-vă la poze.

La apus, am oprit în Ouarzazate, orașul unde se termină munții și începe deșertul. Primul stop l-am făcut la Atlas Studios, platourile unde s-au filmat multe pelicule faimoase: Star Wars, Lawrence of Arabia, The Gladiator, The Mummy, Alexander, Asterix and Obelix, Passion of The Christ, Kundun, The Diamond of The Nile, Kingdom of Heaven, Passion of the Christ part 2, Cleopatra.

Orașelul e plin de hoteluri și restaurante care se mândresc că au fost gazdele unor nume mari ale cinematografiei mondiale: Omar Sharif, Leonardo di Caprio, Michael Douglas, Monica Bellucci, Russel Crowe, Gerard Depardieu, Angelina Jolie, Anthony Hopkins, Joaquin Phoenix, Paul Newman, Martin Scorsese, au venit la Ouarzazate să lucreze.

Am mâncat la “Chez Dimitri”, o cârciumioară grecească înființată odată cu orașul, în 1928. Localul era plin de europeni, fiind unul dintre puținele stabilimente unde se servește alcool. Dacă ajungeți prin Ouarzazate, îl găsiți ușor. E pe strada principală, vis-à-vis de supermarket 🙂

Fiind a doua zi de Crăciun, toate hotelurile erau pline. Am verificat vreo 7. La un moment dat, mi-a părut rău că n-am rezervat din timp (mă hotărâsem că în Ouarzazate o să mă las mai mult la mâna întâmplării). În cele din urmă, am găsit o cameră la Hotel Belaire. Cam comunist pentru gustul meu, dar avea o poziție bună, o piscină care mai salva impresia și, până la urmă, n-aveam de stat decât o noapte. 70 de euro pentru o noapte la 4 stele nu era chiar o avere, așa că am făcut check-in-ul, am descărcat pozele de peste zi și m-am culcat.

A doua zi (ieri, 27 decembrie) am ridicat ancora pe la 11. Aveam încă 400 de kilometri de condus, cu pauzele de rigoare pentru fotografii. Totuși, drumul era mult mai prietenos, întrucât depășisem munții și serpentinele lor amețitoare. Până la Merzouga e mai mult deșert pietros.

Am făcut un ocol de 50 de kilometri ca să văd Dades Gorges, cheile care reprezintă un obiectiv de neratat în zona asta. Mi-a plăcut atât de mult locul încât am vrut să rămân acolo să plantez morcovi și să cresc capre. Am înțeles și de ce au venit Scorsese sau Lucas să facă filme în Maroc. Locurile sunt atât de frumoase încât îți dorești să scornești un scenariu și să dai “motor” cât mai repede. Parcă am fost în altă lume.

M-am întors pe șoseaua principală cu regretul că n-am rezervat o zi întreagă doar pentru Dades Gorges (să nu faceți ca mine). În zonă sunt destule hoteluri și kazbah-uri unde te poți simți bine câteva zile la niște prețuri foarte decente (20-30 de euro pe noapte).

Definiție: kazbah-urile sunt case fortificate (le putem spune “castele”) care au aparținut sau aparțin celor mai înstăriți oameni din comunitate. În caz de năvălitori, tot satul se refugiază în kazbah și aruncă cu pietre în dușman. În caz de pace – cum e acum – multe kazbahuri oferă cazare turiștilor care vor să se bucure de liniște și de priveliștea pe care ți-o oferă un castel construit pe coasta muntelui.

Mașina pe care am închiriat-o – un Honda Civic fără putere și personalitate – are o caracteristică foarte enervantă: la viteze de peste 120 km/h, începe să piuie. Am condus 3 ore în piuitul ăsta enervat, pentru că voiam să ajung la destinație până la apus. Din fericire, drumurile sunt mult mai bune decât la noi și aproape pustii. Am luat-o pe un drum secundar ca să scurtez distanța, am făcut dreapta la Erfoud, stânga în Rissani și am ajuns la Merzouga când soarele apusese, iar luna abia răsărea peste dune.

Am mâncat o Harera (supă tradițională marocană) și o portie de Chefta (chiftele), am băut un pahar de vin de Meknes (decent), am descărcat pozele și m-am culcat.

Azi e prima zi plină în deșert. Nu știu ce să fac mai întâi. “Les Portes du Desert” nu oferă conexiune internet (asta ar fi chiar culmea luxului!), așa că am venit până în sat, la un “cyber café” prăfuit. Copiii se joacă pe calculator, adulții ascultă mp3-uri berbere. E tot mai cald. E tot mai bine. Revin mai târziu cu alte povești.

Uitați-vă la poze, spun mai multe decât mine. A bientot!