Israel, o Împărtășanie (2). Un An Nou născut la Betleem.

R. s-a întors a doua zi la lucru, iar eu am simțit că trebuie să plec mai departe. Tel Aviv e totuși un oraș mare, destul de convențional. Voiam să schimb peisajul. M-am pornit cu arme și bagaje spre Betleem, în Teritoriile Palestiniene, la invitația lui K., un localnic creștin și couchsurfer.

Granița din mijlocul orașului.

În tranzit la Ierusalim am luat tramvaiul până la Poarta Damascului, de unde plecau autobuzele arăbești. Teoretic, drumul e foarte scurt, dar soldații israelieni au urcat în autobuz ca să controleze actele de identitate și permisele de trecere. Palestinienii au nevoie de documente speciale din partea autorităților israeliene pentru a trece dintr-o parte în alta, chit că este vorba de cele două părți ale aceluiași oraș: Ierusalimul.

K. m-a preluat din stație și, după câteva minute, m-am trezit în mijlocul familiei reunite, pentru că la ei duminică după-amiaza e momentul cafelei acasă la bunica. Am conversat în spaniolă cu părinții lui K. – care au locuit trei ani în Columbia – și în engleză cu mătușa, agent de turism. Urma să ne revedem a doua zi la cina de Anul Nou.

K. a evitat să le spună că mă găzduia la el și m-a rugat să fac la fel. În cultura palestiniană este de neconceput ca o femeie singură să doarmă în casa unui bărbat singur. La o narghilea, am stat de vorbă despre asta și despre povestea lui imposibilă de dragoste cu o musulmancă, în timp ce la televizor se perindau tot felul de staruri ale muzicii pop arabe din Egipt și Liban.

A doua zi, el s-a dus la muncă și eu la plimbare, prin bisericile și străduțele din Betleem. Trecătorii erau îmbrăcați fie “în civil”, ca la noi pe stradă, fie ca în 1001 de nopți (carte pe care am evocat-o adeseori în periplul meu). Femeile purtau văluri și rochii splendide, brodate cu motive geometrice pe piept și pe mâneci. Bărbații își purtau cu mândrie caftanele și faimoasele keffieh (alb cu negru, există multiple variante de culoare însă).

Arome și culori de Betleem.

Am luat o cafea de la un vânzător ambulant și viața a devenit dintr-o dată și mai parfumată. Halal cafea! În piața plină de arome și culoare am schimbat câteva vorbe cu o vânzătoare de verdețuri și zaatar (pulbere verde și aromată de oregano și susan). Femeia avea un zâmbet minunat, opt fii și două fiice. La un magazin de suveniruri m-am ales cu o keffieh multicoloră (ca să nu fie interpretată politic) și cu o ceșcuță de cafea pictată manual cu peștișori.

În piața principală, Manger (Ieslea), tronau așa: un brad enorm de Crăciun, catedrala, unica moschee din oraș și un portret gigant al lui Arafat, postat acolo în așteptarea unui miting politic.

Catedrala Nașterii Domnului este o bijuterie bizantină, din păcate foarte prost întreținută. Picturile de-abia se mai zăresc, iar rămășițele superbelor mozaicuri, ascunse sub capace grele de lemn, sunt spălate indolent cu mopul. Am asistat la slujba în armeană de la Capela Nașterii. Preoții bruneți, cu sprâncene groase și priviri pătrunzătoare se uitau cam pieziș spre coreenii care se călcau în picioare ca să fotografieze tot ce prind.

Asiaticii au așteptat cât de cât cuminți finalul slujbei, apoi au năvălit în spațiul îngust de sub tavanul afumat de sumedenie de candele, unde se spune ca s-ar fi născut Yeshua, fiul Mariei. Biserica Grotei Laptelui, ridicată chiar peste caverna unde Maica Domnului și-a alăptat pruncul divin, degajă un farmec rustic pe care lumina discretă îl pune bine în valoare.

Prin Betleem cu dom’ profesor.

Tot văzând că mă vântur pe acolo ca vodă prin lobodă, un localnic de vreo șaizeci de ani s-a oferit să mă ghideze, cu o mașină la fel de uzată ca și hainele lui, spre câteva obiective turistice. Betleemul e mic, un localnic știe întotdeauna cotloanele interesante. Am acceptat bucuroasă oferta lui Mohamad, care s-a dovedit o călăuză minunată.

Înainte de a fi ghid ocazional, Mohamad a fost profesor de istorie și geografie, educat în Iordania și cu practică în Libia și Arabia Saudită. Dintre cei șapte fii unul era la închisoare în Israel, altul exilat în fâșia Gaza, ambii în urma legăturilor din studenție cu organizații islamice extremiste. Engleza lui Mohamad era destul de bună, în plus știa multe despre locurile în care m-a dus:

– Câmpul Păstorilor, unde se spune că ciobanii ar fi văzut pentru prima oară Steaua de la Betleem, semnul nașterii lui Iisus.

– Palatul fortificat al lui Irod sau Irodion.

– Mânăstirea atonită Sf. Sava sau Mar Saba din deșertul Iudeii, pe care am privit-o din afară pentru că accesul femeilor este interzis.

– Bazinele lui Solomon și ruinele unei clădiri de pe vremea lui Soleiman Magnificul.

Toate astea, conversația plăcută și serviciul amabil pentru 40 de Euro. Meritați până la ultimul cent.

Deșertul Iudeii. Muzeul Nașterii.

Deșertul Iudeii m-a copleșit. Toată acea întindere brună, dezolată, străbătută în trap de arabi pe cai negri sau agale de copii călare pe măgăruși și biciclete m-a întristat și bucurat deopotrivă. În zare, printre dealurile sterpe, deslușeam uneori stâne improvizate, cu acoperișuri de tablă. Mă gândeam la toți acei sfinți din pustie, ca Sf. Sava, trăind în peșteri printre stânci și ierburi uscate, cu gândul doar la rugă și la mântuire. Ce i-a mânat și ce i-a ținut acolo, câtă putere a avut acea credință de i-a împins să trăiască aici, la marginea vieții?

În Betleem am apucat să mai văd încântătorul Muzeu al Nașterii, care expunea iesle de Crăciun aduse din toate colțurile lumii: Europa, Asia, Africa, America de Sud. Pruncul, Maica Domnului, Iosif și animalele erau închipuiți din cele mai diverse materiale: pai, lemn, ceramică, os, tricot (ieslea din Anglia era croșetată), cristal, sidef, și îmbrăcați cu porturile respective (din Peru până în Tailanda sau Kenya). Un muzeu antropologic și ecumenic, fascinant și înduioșător în egală măsură.

Cina de Anul Nou în familia lui K. a fost animată și nu tocmai exotică, întrucât grătare, chifteluțe, cârnăciori și murături avem și noi. M-am simțit ca acasă, cu alte cuvinte. Noroc cu micile vinete murate, cu humusul și narghileaua care-au adăugat necesara culoare locală. Miezul nopții ne-a prins blocați în traficul din piața mare, unde “pușcau” artificii.

Planul era să mergem la Ierusalim, într-un bar sau club, dar cum doar ce fusese interceptată o mașină suspectă, check-point-ul fusese închis. Nici măcar cei cu permise nu puteau ieși din oraș, fie creștini sau musulmani, iar eu singură nu puteam ajunge prea departe. Străzile erau pline de mașini cu petrecăreți frustrați. Așadar am rămas la K. acasă la taclale, cu narghilea și muzică live, pentru că un prieten și-a adus sintetizatorul.

Abia a doua zi am reușit să dau bir cu fugiții spre Ierusalim, dar nu mi-a părut rău de întârziere. După experiența emoționantă, plină de căldură umană, am realizat că nu mi-aș fi împlinit călătoria fără trecerea de cealaltă parte a frontierei.

Va urma.