Pe Laos în Sus (prolog). Ultimul pescar din Marea Aral.

Pentru călători cel mai mare motiv de mândrie este să fi fost primii într-un loc. Asta datează cel puțin din vremea Marilor Explorări, care-au împins limitele Terrei cunoscute dincolo de marginile Europei și Africii de Vest.

Ca să fim corecți până la capăt, marii exploratori au extins doar perspectiva europenilor asupra lumii. Popoarele care locuiau în Americi, în Australia, Polinezia sau Sud-Estul Asiei descoperiseră deja aceste teritorii fără ca talentul de explorator și curajul înaintemergătorilor să fi oferit istoriei chipuri iconice precum Magellan sau Columb.

Primul om care a urcat Aconcagua în mâini.

În zilele noastre mai sunt puține de descoperit. Sateliții mătură orice fărâmă de praf de la suprafața Planetei, ba unii chiar văd prin pereți. Sondele, dronele și batiscafurile scociorăsc în adâncul pământului și al mării, de unde se întorc cu informații importante fie pentru știință, fie, mult mai frecvent, pentru companiile care exploatează bogățiile minerale.

Cu excepția poate a câteva colțișoare din polii Terrei prea ostile în raport cu interesul economic, era explorărilor s-a terminat. De câteva decenii suntem deja cu ochii pe Lună, pe Marte, pe frontiera Sistemului Solar. La un moment dat vom fi atins, cu ochiul sau cu mintea, limita Universului. Dacă aceasta există. Eu sper că nu. Pentru confortul nostru psihic.

Radiografierea completă a lumii fizice nu-i mai lasă exploratorului modern mari motive de mândrie. Recordurile devin tot mai meschine și mai ciudate. Am mai vorbit despre asta: primul care a traversat Sahara pe bicicletă, primul om care a urcat pe Aconcagua în mâini, primul om care a văzut toate țările din lume, primul om care a văzut cel mai repede toate țările din lume, primul om care a văzut toate țările cu ochii închiși. Înțelegi. Cartea Recordurilor Irelevante stă să plesnească.

Competitivitatea dusă până la absurd este o altă trăsătură a lumii civilizate. Chiar dacă nu întotdeauna, mai exact foarte rar, aduce beneficii reale omenirii.

Performanța de a fi ultimul.

La 500 de ani după descoperirile lui Columb și Magelan se încheie un ciclu. Lumea Nouă – de fapt Lumile Noi, pentru că vorbim despre Americi, Australia, o parte din Indonezia, insulele Pacificului – a îndurat cinci secole de schimbări pe care unii le califică drept progres economic și politic alții – drept dezastru ecologic și social.

Desfigurările pe care noua Lume Nouă le suportă, globalizată fiind prin interese financiare, alianțe militare și sisteme de comunicații, dau naștere neintenționat unei noi categorii de recorduri, unei noi clase de performanțe pentru călătorii zilei de azi: aceea de a fi nu primul, ci ultimul.

Exact. Ultimul.

Planeta s-a schimbat și se schimbă cu o asemenea violență încât topografii, ecosisteme, specii, etnii, sunt pulverizate de buldozerul progresului. Civilizația are nevoie de mai mult cărbune, petrol, aur, argint, hârtie, gaz, uraniu, pește, diamante, curent electric, teren arabil decât a avut vreodată.

Potolirea acestei nevoi schimbă fața lumii noastre până când anumite trăsături devin de nerecunoscut. Iar exploratorului căruia, până nu de mult, îi scăpărau călcâiele să ajungă primul într-un loc sau într-o experiență, nu-i mai rămâne decât să spună mersi că a fost ultimul care s-a bucurat de ele. Nu-i deloc o peformanță veselă, dar trebuie să-i recunoaștem o calitate: e reală.

Marea Aral astăzi. Foto de Martjin Munneke.

Bunăoară, ultimul om care a văzut un orangutan sălbatic în Borneo și care, foarte probabil, nu va fi niciodată conștient de “premiera” sa. Foarte puțin mândru cu dezolantul său record trebuie să fi fost și ultimul turist care s-a delectat cu un sugiuc și o cafea turcească pe Ada-Kaleh înainte ca apele lacului de acumulare de la Porțile de Fier I să inunde insula pentru totdeauna.

La fel de trist trebuie să fi fost și ultimul pescar pe Marea Aral, magnifică întindere de apă pe care “îmbunătățirile funciare” ale erei sovietice au redus-o la o băltoacă de saramură în care nimic nu mai poate trăi. Aceeași dezolare trebuie s-o fi simțit și călătorul – dacă o fi fost vreunul – care-a strâns mâna ultimului Onas, grup etnic al Țării de Foc șters de pe fața Pământului de colonizarea post-magelanică.

Povestea unui râu.

Povestea pe care am să v-o spun în cele câteva episoade ale acestui foileton e mai puțin senzațională și, în afară de câteva jurnale ecologiste, rapoarte statistice și scrieri ale unor romantici, e puțin probabil s-o regăsiți în altă parte.

E o poveste despre un râu  – Mae Nam Ou, afluent major al Mekongului – pe care oamenii navighează de când au coborât din China și Mongolia pe pământul Laosului. Pentru o mână de săteni pierduți prin munți este singura cale de acces la lume. Pentru alții este o alternativă la șoseaua îngustă, desfundată și abruptă, pe care oricum nu s-a putea deplasa decât călare pe bivoli, că n-au mașini.

În foamea ei de energie electrică, vecina China a demarat construcția a două mari baraje pe Mae Ou. Odată cu finalizarea proiectelor râul nu va mai fi navigabil decât pe anumite porțiuni și în anumite condiții. La fel ca alte cursuri de apă zăgăzuite, în Asia și în întreaga lume, Mae Nam Ou va înceta să fie drumul lichid care leagă de milenii Yunnan-ul de Mekong, distribuind și hrănind unul dintre cele mai diverse bazine etnice ale continentului.

Nu vreau să spun că o hidrocentrală e un lucru rău în sine. Departe de mine. Mă gândesc doar cu nostalgie că generațiile viitoare nu vor mai putea face călătoria pe care am făcut-o eu.

Am călătorit în jos pe Mekong  – la rândul lui cu pielea pusă în băț de marile ambiții hidroenergetice ale Chinei -, apoi am urcat cursul Mae Ou până aproape de izvoare. Am mers doar cu barca, surprins că încă se poate. Informațiile erau contradictorii. Pe jumătate din drum am fost doar trei pasageri la bord și asta pentru că am avut norocul să ne întâlnim întâmplător și să ne sincronizăm planurile de călătorie. A fost un drum spectaculos, aspru, colorat și melancolic, așa cum e orice cale croită de natură.

Primul baraj este deja în lucru și va fi gata peste mai puțin de doi ani. Celălalt este în faza de proiectare. Cine-și dorește să fie ultimul care face această călătorie ar trebui să se grăbească. O să încerc să mă grăbesc și eu cu scrisul.

(Episodul 1 din foileton va apărea la câteva ore după ce-l editez a zecea oară.)