Pe Laos în Sus (ep. 1). Wannasmoke?

– Păi cum așa? De ce mergem cu microbuzul? Noi am luat bilete de vapor!

Anna și Stephanie, de douăzeci de ani nemțoaice, se agită pe locurile din stânga mea. Să rămână la bord sau să coboare? E o greșeală, trebuie să fie o greșeală, ele au plătit să meargă cu vaporul pe Mekong, până la Luang Prabang și iată-le în microbuz. Mai mult ca sigur le-a păcălit agenția de turism. Nu, domnule din dreapta noastră?

– Vă spun ce cred că s-a întâmplat: Mekongul nu trece prin Chiang Mai.
– Cum să nu treacă? L-am văzut noi ieri.
– Acela nu este Mekong-ul ci Ping-ul, care se varsă în Chao Praya, care se varsă în Golful Thailandei.
– Și până la Mekong trebuie să mergem cu microbuzul? E departe?
– Patru-cinci ore, poate mai puțin dacă șoferul e nebun.
– De unde știi atâtea lucruri?
– Vârsta.

Visa run.

Se numește visa run și este modalitatea prin care autoritățile de la Imigrație se asigură că fiecare – sau aproape fiecare – străin care stă în Thailanda își mișcă fundul măcar o dată la câteva luni până la graniță ca să-și reactiveze viza. Toți expații urăsc această procedură obositoare și inutilă, bună doar să-i scoată din sabai-sabai-ul cotidian și să-i mai ușureze de niște bănuți.

Cine stă în sudul Thailandei trebuie să dea o fugă până în Malaezia sau Myanmar. Cei din Bangkok și din est o taie spre Laos sau Cambodgia. Din Chiang Mai cele mai proxime opțiuni sunt Myanmar, la Tachilek (Tacilec) sau Laos, la Huay Xai (Huai sai). Am ales-o pe cea din urmă nu doar pentru visa run-ul propriu-zis ci și pentru că voiam să mă plimb un pic prin Laos.

Planul tentativ al călătoriei era următorul: vaporașul cel mai lent până la Luang Prabang, apoi în sus, pe Mae Ou, afluent al Mekongului, până unde s-o putea și dacă s-o putea. Din ce citisem pe diverse site-uri existau bărci care urcau până la Pongsali, aproape de granița cu China. Doar că bărcile nu plecau întotdeauna, ci numai dacă se strângeau destui pasageri ca să justifice efortul. Rutele pe apă cedaseră din popularitate autobuzului, de două-trei ori mai rapid. Trăim într-o lume grăbită.

Sunt cu 10 ani în urmă.

Microbuzul se umpluse ochi. Cu excepția unui tânăr thailandez care mergea overland până în China, la studii, toți ceilalți pasageri erau backpackeri din Anglia și Australia. Plus cele două nemțoaice, cu care am mai stat un pic de vorbă înainte să le răpună somnul.

Fetele aveau doar trei săptămâni de vacanță, în care voiau să îndese Thailanda, Laos-ul, Cambodgia și Vietnamul. Siamul le consumase deja patru zile. Dormiseră pe Khao San, văzuseră Palatul Regal și Wat Po, făcuseră trekking în junglă, rafting, se plimbaseră cu elefanții, dormiseră la triburi, fuseseră la temple și mâncaseră de pe stradă, Thailanda nu mai avea ce să le ofere.

– Dacă vă grăbiți așa de ce nu luați avionul până la Luang Prabang?
– N-avem bani de avion. Suntem studente.
– Așa prost sunt plătiți studenții în Germania? Bine că mi-ați zis.

Fetele nu prind gluma și se reped să precizeze că, pentru a-și putea permite această vacanță în Asia, lucraseră timp de două luni la un restaurant din orașul unde studiau (na, că nu-l mai țin minte). Cu banii strânși își luaseră bilete de avion până la Bangkok la ofertă și le mai rămăsese destul și pentru circuitul de patru țări. Doar patru, că așa e-n studenție.

M-am recunoscut perfect în povestea fetelor. Și eu, la vârsta de 20 de ani, am lucrat câteva săptămâni din vacanța de vară și am strâns destui bani ca să călătoresc. Cu trenul până la Constanța, apoi cu autobuzul până la Costinești, unde-am stat nu mai puțin de 5 zile până mi s-au terminat gologanii. Poate-aș fi stat chiar mai puțin, dar norocul a făcut să câștig 4.000 de lei la păcănelele de la Forum, după ce-am “închis” aparatul de două ori în 30 de minute. A fost prima și ultima dată în viață când am câștigat ceva la noroc.

Pe urmă am mers cu amicul Boris la o terasă și l-am întrebat pe chelner:

– Ce whisky aveți?
– Ăăă…nu mai știu cum îi zice, dar avem.
– Cu ce literă începe?
– Cu Q, parcă.
– Queen Anne?
– Așa, cuin-ceva.
– Aduceți-ne o sticlă.

Până dimineață ne-am chinuit să golim regina și ăsta a fost highlight-ul vacanței la mare. În rest pizza la felie, o cameră sordidă plină de păianjeni și momentul memorabil când Saftanul a căzut peste trandafirul japonez al gazdei și l-a rupt. Femeia ne-a sechestrat bagajele în compensație. Am intrat pe geam, le-am recuperat și am fugit. De-ale tinereții.

Am lucrat full-time în ultimii doi ani de facultate. Deși câștigam bine pentru momentul respectiv, singurul lux pe care mi-l permiteam era să merg cu taxiul de la Leu până în Militari. Când mi-am luat prima mașină, mai exact când am primit-o cadou, am început să mă plimb prin România, apoi prin Bulgaria și Grecia. Abia la 30 de ani mi-am permis o primă călătorie în Asia. Anne și Stephanie aveau un avans de 10 ani față de mine.

Statele puternice își stimulează cetățenii să călătorească. De voie, de plăcere, din curiozitate. Și noi, românii, călătorim enorm, dar asta pentru că suntem nevoiți să o facem. Călătoriile noastre sunt de cele mai multe ori one way, spre destinații care ne promit o viață mai bună și mai demnă. Englezii, olandezii, nemții, scandinavii, francezii călătoresc de mici și asta le oferă o cunoaștere nemijlocită a lumii, a cutumelor, mecanismelor, culturilor de pe alte continente. Cunoscând-o, le va fi mai ușor s-o cucerească.

Chiar dacă Anne și Stephanie întreprind o călătorie relativ superficială, cu nasul in guidebook, ceva-ceva tot vor pricepe despre Asia. Pe piața globală, au un avantaj față de colegii lor de generație din România și din alte țări care nu-și permit cetățeni călători.