Roz Avel în Jurul Lumii (5). Barca de piatră.

La Ria de Camarinas. Dantele și caracatițe. Case de vânzare.

Când stăm câteva zile la ancoră, m-am obișnuit sa-mi fac câte-un desen ca sa fixez un reper pe țărm.

– Aglaé, uită-te. La babord, promontoriul acela stâncos, cu blocuri pe el, la 87°. La tribord ai insulele Sisargas, la capăt… am luat stânca din față, de lângă gospodăria aceea, la 228°. Dacă te trezești cumva la noapte, verifica și tu.

La Malpica, sub rafale de 28-30 noduri care coboară în goană de pe munte, am avut clipe când mi-a cam țâțâit fundul. O privire la desen, una pe hublou, te liniștești. Dar tot dormi cu busola sub pernă. Nu-i paranoia, doar seamănă.

Malpica, Sâmbătă 03/08/2013, 11h30. Vânt – 10 noduri, SV. Marea – liniștită, local ridată. Soare local, puțini nori, vizibilitate – peste 10 mile. Barometru – 1022, în creștere.

Sigur că am pornit la drum cam târziu. Sigur că nu prea era vânt. Ne-a depășit cam tot ce plutea pe apă. La un moment dat ne-am spus „Poate ca n-ar fi trebuit sa păstrăm terțarola aia.”… și pe urma, asta e. Tot avansăm la 5-6 noduri, cu genovezul și randa, la 15 noduri de vânt strâns. Un nod se pierde sigur în remorca lui Little Gu. Poate încă unul în terțarolă. Nu contează. Ne simțim bine pe mare.
De trei zile tot vedem insulele Sisargas sub averse, sub raze de soare razante filtrate de norii aceia imposibili. Azi le studiem din toate părțile sub un soare strălucitor. Și, ca de fiecare data de când navigăm în Galicia, delfinii sunt în jurul nostru.

Roz Avel aluneca pe deasupra hulei de nord-vest. Ce bine merge barca asta condusă de mâna de maestru a lui Heidi, pilotul automat pe care învățăm sa o reglăm din ce în ce mai bine. Avem timp sa facem poze, sandvișuri, să pregătim firele de pescuit. Roz Avel e confortabil ca o pereche de șoșoni.

Între Malpica și Camarinas, numai vârfuri și faleze de granit, câteva golfulețe minuscule, Ria de Corme y Laxe pe care o observăm din larg fără să ne oprim. Vântul crește încet-încet în timp ce ne apropiem de intrarea în Ria de Camarinas, unde stă de veghe un domn cu un profil spectaculos – Cabo Villano: o creastă de cocoș din granit aruncată în ocean, cu un far și câteva construcții în vârf și cu un recif la poale pe care e mai bine sa-l eviți.

Un X-Yacht de cel puțin 45 de picioare face două volte prin fața noastră. Vine din fund, de lângă coastă. L-am văzut mai devreme, părea ca vrea sa se cațere pe creasta aceea de cocoș. Ne lasă-n urma în rapid, făcând un viraj fix în fața etravei noastre. O jumătate de oră mai târziu iacătă-l înapoi, pe bordul opus. Pavilion spaniol, am impresia. Un tip de pe-aici. Te pomenești ca merge și el la Camarinas.

Ceva mai încolo, pe stânga, intrarea în Ria pare largă ca l’Avenue de la Grande Armée, la Paris, când urci spre Place de l’Etoile. X-ul trage de zor spre sud-vest. Să vezi tu că de fapt nu se duce la Camarinas, à propos, Aglaé, filează un pic școta, nu ampanăm încă, știi tu, ți-am arătat pe hartă, îs niște bolovani pe-acolo, Las Québrantes se cheamă. Se zice ca dacă te scufunzi printre ei găsești chilele câtorva imprudenți.

Nooo, glumesc. Deși…A, uite, X-ul ampanează. Am impresia ca și-a trasat aceeași ruta ca și noi. Stă lipit bine de malul sudic al Ria. Înspre Muxia, de-a lungul capului stâncos care ascunde satul, se vede spectaculosul sanctuar „de la Virxen de la Barca”. O imagine impresionantă.

– Aglaé, acum putem ampana.
– Hm, căpitane, nu ziceai că aruncam ancora undeva pe lângă intrarea în port ?
– Știi ce, e ora nouă, nu se vede suficient de bine fundul, pe harta îs niște stânci… Aș prefera sa mergem în fund, la Camarinas. Acolo e loc cât vrei și e numai nisip.
– Bine, cum zici tu… dar o sa plimbi câinele în nocturna. Little Gu n-are faruri, remember?

Un tur de cheie. Perkie începe sa toarcă. O mână pe blockere, filăm cordajul și randa cade la fix între lazy-jacks. Un mic efort din sale și genovezul e rulat. Gata, suntem din nou la post. Un tur pe plaja, între geamandurile care marchează zona de baie. Pe-ntuneric. Gin. sper ca nu-ți vin idei de plimbărică. Te rog să te grăbești. Bravo, bun cățel. O supă și la somn.

Muxia, marina de criză.

Camarinas nu-i chiar cea mai frumoasă din toate Rias pe care le-am văzut. În fund, după portul de pescuit, e cam nămol, pinii acoperă malurile și în fundal sunt niște blocuri banale. În port se aude un soi de vuiet continuu de grup electrogen, de generator sau de mașină frigorifică. Dis-de-dimineață, un tur prin sat ne împacă un pic cu imaginea. De fapt îmi plac portulețele acestea pescărești unde pute a pește și o grămadă de plase lenevesc pe cheu, așteptând să iasă în larg sau să le repare cineva.

Azi e duminică și vasele dorm. Pescarii dau o mâna de vopsea pe bărcuțele din lemn care le servesc de navetă între geamandura unde-i legat vasul și cheurile de piatră. Unele-s drăguțe foc. Altfel, activități de duminică: Nuntă, slujbă, bere și tapas. Pe cheu, o căsuță frumosă de pescar arborează o pancartă: „SE VENDE”. Are: ancadramente din piatra superbe, fațadă minunată. N-are: acoperiș.

Aglaé mă zorește. E grăbită sa ajungă de partea cealaltă a Ria, în portul de la Muxia. Prietenii noștri de pe Video Bleue 2 ne-au zis de bine despre marina de acolo. Curățică, sigură și ieftină. Partea cu ieftineala ne pică bine. Intrăm în port și luăm loc la primul ponton pe care îl vedem, lângă vedeta Salvamento maritimo.

Apar niște nemți. Se pun lângă noi. E duminică, marinero vine când își aduce aminte, probabil că nu i-a văzut. Bonjour, zic. Bonjour, și cu asta skipperul neamț își termina stocul de vorbe franțuzești și o dă pe engleză:

– E deschisă marina asta sau nu?

E drept că în ghidul Imray se vorbea despre o marină în construcție. Nick Ellis, care a scris un ghid despre Galicia și Portugalia pe site-ul lui Jimmy Cornell zice de o marina în perfectă stare de operare, dar fără racord la apă și electricitate; și gratuită, nu vine nimeni să-ți ceara bani.

– E deschisă. Nu-i scumpă, e curată și e deschisă. O să apară și un marinero mai încolo. Nu are wi-fi, dar tipii de la birtul din față vă dau un cod când mergeți mai încolo la o bere.

Școala de muși.

Mai târziu un pic – toc-toc – bate cineva în cocă. Un bărbos.

– Bonjour, voiam sa va salut. Și eu sunt din asociația Grand Largue și vin de la Arzal.

Cele două flamuri de pe Roz Avel – al asociației Grand Largue și al portului Arzal-Camoël – n-au trecut neobservate.

Grand Largue e o asociație bazata la Nantes, în care am fost activi preț de doi ani. Scopul nostru principal, cum se exprima într-unul din discursurile sale celebre Jean Saudubray, președintele, e sa le arătăm unor adolescenți că nu toți adulții sunt niște brute violente și bețive. Pentru asta organizam în fiecare primăvară, între aprilie și iunie, ieșiri pe mare, timp de un weekend, cu copii plasați de justiție în cămine asociative, din motive de violență familială, alcoolism, incapacitatea părinților de a se ocupa de ei sau eventual mici cazuri de delicvență juvenila.

În 2012 și 2013 am făcut mai multe ieșiri cu ei, cu Gu Bragh. Luam la bord doi prunci și un educator. Două zile și jumătate de mare, plajă, lecții de manevră, cursuri de făcut noduri, bucătărit la bord, respirat iod și valuri, un chef memorabil sâmbătă seara. Niște amintiri de neuitat. Un articol din 2012 asortat cu niște imagini și un film povestește senzația extraordinara de satisfacție pe care o ai în seara de duminica, când înmânezi, în calitate de căpitan, diploma de mus unor prichindei de 12 ani cu lacrimi în ochi. Pentru unii dintre ei e singura bucurie a anului școlar. Și cum în vacanta nu prea au unde merge…

Bărbosul, colegul de club, e cu doi prieteni pe un Amphitrite, o „corabie” de vreo 14m din anii 70, construita de Wauquiez. O taie înspre Portugalia, Algarve, pe urma Madeira și Canare. Sunt grăbiți. Îi vedem din fugă pe o terasa, în sat, la o halbă de Estrella Galicia, ca toată lumea. A doua zi, la 8 dimineața, sunt deja plecați.

O cafenea la colțul străzii: O Xardin, Wi-Fi Zone. La masa de lângă noi trei chinezi mititei chătuiesc ca disperații (poate între ei…) cu un pahar de orange juice în față. Dintr-o cafea în alta ni se face foame. O Sopa de Mariscos (supa de fructe de mare) și câteva sardine prăjite cu cartofi la cuptor, un desert, o cană cu vin alb și încă o cafeluță ne costă 9€. Wi-Fi-ul e bonus și păstrăm codul, că semnalul bate până pe banca din față. Pe bune, galicenii ăștia îs copii faini….

Barca de piatră a Fecioarei Maria.

Satul Muxia n-are farmecul lui Betanzos, orașul medieval și compostelian din fundul Ria de Sada. În schimb are sanctuarul lui Virxen de la Barca – Fecioara din barcă. Muxia cultiva încă din Evul Mediu o relație specială cu Santiago de Compostela și, în calitatea asta, e o etapă importantă din pelerinajele către Santiago.

Se spune că, pe vremuri, Fecioara a acostat între stâncile acestea la bordul unei bărci de piatră ca să-l asculte pe Santiago (Sfântul Iacob) care predica pe creasta din fata promontoriului Punta de la Barca.

Sanctuarul spectaculos ocupă dalele de granit care coboară spre ocean, ca un soi de amfiteatru natural. Valurile se sparg impresionant pe stâncile de mai jos, lumina soarelui spre apus îmbracă biserica și oamenii într-un halou supranatural. În mod ciudat (și plăcut) nu s-a creat prea multă industrie în jurul „turismului religios”, ca la Lourdes. Doar câtiva birtași afiseaza pe ușă „Meniul pelerinului”. La ușa sanctuarului un cerșetor întinde singura mână validă.

Ne plimbăm pe creasta aridă care duce de la sanctuar spre sud. Dacă o ții drept ajungi până la Cabo Finisterre. Am părăsit casele un pic eteroclite, același amestec savant de vechi clădiri galiciene din piatra și de imobile din anii ’50, urc pe crestele plesuve de granit și am senzația că sunt pe altă lume. Un sentiment de pace; poate că de la lumina asta divină. Mă întorc la „O Xardin”. O halbă de Estrella, repede !

(Va urma. Acuarelele lui de Florin “Captain Johhny” Drăghici pot fi admirate și cumpărate aici. )