Andreea Mazilu. Două luni în Asia. Ieșirea din Labirint.

Nota lui Brad. Cum m-am cunoscut cu Andreea o să povestească ea. Ce-am făcut, ce-a făcut o să povestească tot ea. Eu vreau să spun atât: mă bucur și mulțumesc întâmplării (și rețelei Facebook) că mi-a adus-o în cale pe Andreea, o avocată de 40 de ani cuminte, vie, caldă și curioasă ca un copil. Am descoperit-o călătorind împreună și acum o redescopăr, cu aceeași plăcută surprindere, citind că cele două luni petrecute în Asia au reprezentat pentru ea ieșirea din propriul labirint. Hai să vedem cum a făcut.  Sărutmâna, Andreea.

Text de Andreea Mazilu. 

Labirintul.

Când eram mică tata mă ajuta să-mi strunesc răbdarea aratându-mi cum se învăţase singur, mai în tinerete, să îşi ţină nervii şi neliniştile în frâu când situaţia chiar nu-i permitea vreo manifestare. Pe o hârtie albă, cu pixul sau cu creionul, desena linii continue, subţiri, şerpuitoare, care, până la urmă, prindeau forma unui labirint.

Nici lipsa de spaţiu pe coala de hârtie (dacă se termina lua alta), nici pasta pixului care se consuma şi nici vârful creionului care se rupea nu-l făceau să se oprească. Era într-un fel de transă, curbă după curbă, stânga-dreapta, mărunt-mărunt-mărunt….. Doar când simţea că starea s-a dus sau că se putea manifesta calm, doar atunci punea punct.

O destinaţie precisă și un traseu incoerent, aşa arăta itinerariul ultimilor mei ani. Un labirint pe care mi l-am desenat singură și în care m-am tot pierdut cautând ieșiri nepotrivite.

Dead ends.

După un timp m-am uitat la desen, m-am uitat la mine și m-am întrebat, năucă: “Asta am vrut? Un dead end? Un worst case scenario? Cum am ajuns aici? Ce fac mai departe?” Încercând să scap, am ajuns să desenez un alt labirint, în care sfârșesc captivă ca un fluture în țesătura păianjenului.

Răspunsurile nu le găseşti forţându-ţi şi scremându-ţi fiinţa. Trebuie sa fii lejer şi liber pentru ca ele să ajungă la tine. Conştientă de asta mi-am făcut bagajul şi-am urmat destinaţii după destinaţii. Când te mişti, după ce ai stat o perioadă neclintit, într-o singură poziţie, eşti plin de furnicături şi înţepături în mâini și picioare; la început durerea e intensă, apoi din ce in ce mai slabă, până nu mai simţi nimic şi ajungi poți să alergi în voie. Libertatea de mişcare şi decizie au fost marele meu noroc.

Vreau să plec din viața mea.

După aproape 13 ani de muncă pe cont propriu, într-un domeniu arid, nefiind copilul vreunui nume care să-mi deschidă uşi, cu lehamitea în gât de toată prostituţia intelectuală şi caracterială la care te obligă sistemul românesc – mai ales dacă vrei să supravieţuieşti pe cont propriu, profund nefericită de starea centrifugală în care eram prinsă (zi de zi învârtită până dincolo de limite), tot căutam siguranţa şi liniştea unei vieți banale, care să-mi permită un minim control.

Cea mai nefericită povestire de amor pe care o trăisem mă coborâse în tomberonul vieţii, aşa că fusesem servită aproape cu tot ce se găseşte în zona respectivă.

Am decis să plec puţin din viaţa mea, în străinătate. A călători este unul din lucrurile care mă fac fericită şi acesta a fost medicamentul potrivit.La început mi-am ales destinaţii comode și ușor accesibile, prin Europa. Am colindat câte o lună în fiecare. Singură.

O ușă deschisă.

Oameni pe care nici nu-i cunoşti îţi pot deschide uşi şi schimba viaţa. Trebuie doar să fii în încăpere şi să vrei să ieşi. Sau să intri. În funcţie de fiecare. Am ratat tura organizată la începutul lui decembrie de Brăduţ Florescu în sudul Thailandei. Locuri neumblate, neturistice, descoperite de el în du-te-vino-ul lui. Dar m-am asigurat că sunt prinsă în cea din februarie.

Din nelinişte în curiozitate, din curiozitate în căutare, unde să mă mai duc şi ce să fac în zonă, m-am năpustit pe capul omului și-am stat acolo până i-am stors un itinerariu.Voiam să răscolesc lumea, aflu răspunsuri, să-mi găsesc liniştea, independent de vreo prezenţă în viaţa mea.

Brăduţ mi-a arătat ce era în spatele uşii la care mă tot uitam cu ochi tâmpi dar n-aveam curaj s-o deschid. Îi eram o străină; nu ne lega nicio amintire comună, nici măcar nu ne cunoscuserăm personal până atunci. I-am admirat seriozitatea şi implicarea cu care a abordat cererea mea de a-mi trasa nişte direcţii şi de a mă-ndruma. Unde să merg singură, unde să nu merg,….