Anambas. Insulele de Nicăieri (2). Mistery Island.

Nu știu cum Dumnezeu se face că de câte ori vin în Indonezia sunt alegeri. Poate mai ții minte alaiul electoral după care m-am târât un ceas pe Samosir sau chipul omniprezent al domnului Cornel Simbolon, candidat la funcția de guvernator al provinciei Sumatra de Nord.

Blestemul bogăției.

După 8 ore feribotul încetinește. Ne pregătim pentru oprirea intermediară pe Jemaja, prima insulă din arhipelagul Anambas cum vii dinspre sud. Golful luminos de smarald în care se află portulețul e mărginit de o salbă colorată de căsuțe modeste și tăcute în fața cărora flutură disproporționat flamuri gigantice cu taurul roșu al Partidului Democratic Indonezian. Primesc lămuriri nesolicitate de la un pasager.

–   Se-alege Parlamentul pe 9 aprilie, în câteva zile. Iar în iunie votăm pentru un nou președinte.

Indonezia este a treia mare democrație a lumii după India și Statele Unite. Statistica ia în calcul numărul persoanelor cu drept de vot, nu calitatea exercițiului democratic. Țara este măturată de la un capăt la altul de crivățul corupției, care îngheață dezvoltarea infrastructurii și mica inițiativă privată. Corruption Perception Index, studiul efectuat anual de Transparency International, acordă Indoneziei cota 32, una dintre cele mai slabe din regiune. Corupția e un blestem al țărilor bogate în resurse naturale.

Dar poporul nu descurajează. Din patru în patru sau din cinci în cinci ani, indonezienii cu drept de vot se mobilizează voios la urne pentru a-și primeni elita conducătoare după principiul rotației culturilor. La ultimul scrutin prezența a fost de peste 75%. Mă interesez la cetățeanul cu simț civic cine este favorit în cursa prezidențială după ce bunul SBY și-a epuizat cele două obștești mandate de prim domn al țării.

– Tipul ăsta, Jokowi (n.a.: prescurtarea de la Joko Widodo), guvernatorul Jakartei. N-are cine să-l învingă.
– E corupt?
– Nooo, cum să fie corupt? Poate familia, prietenii, zâmbește omul cu jumătate de gură. Dar el nu, el e om bun, nu fură.

Domnul Jokowi este candidatul partidului cu taur roșu pe frunte, grupare condusă de fostul președinte al țării, doamna Megawatti Sukarnoputri. După cum indică și numele de familie, doamna Megawatti este odrasla primului conducător al Indoneziei independente, Sukarno. Putri înseamnă fiică.

Nu de caracterul corupt al lui Widodo se tem indonezienii, ci de faptul că onor candidatul va fi doar o marionetă în mâinile doamnei ex-președinte care și-ar împlini astfel visul de a exercita un al doilea mandat, fie el și prin interpuși, după ce-a pierdut de două ori șansa de a fi realeasă în favoarea incumbantului SBY.

Om muri și om vedea.

Pontonul de lemn stă să se rupă sub greutatea mulțimii. Unii au venit să aștepte pe cineva, alții să vândă nasi goreng sau pufuleți roz, restul sunt aici ca să caște gura la vapor, singurul și impozantul mesager al tărâmului aceluia îndepărtat cunosut sub denumirea de „lume”.

Un barcaz nou, verde-strălucitor, împodobit cu panglici colorate, se lipește de pupa feribotului. La bord văd un tată și trei fetițe a căror frumusețe îmi amintește mai degrabă de trăsăturile zeești și zulufate ale Papuei decât de minimalismul facial al javanezilor. Oamenii aceștia, un tată și trei fetițe veniți să-și aștepte fratele mai mare de la oraș, nu vin de acolo, din sat, ci de mult mai departe, din locul unde Soarele răsare peste Pacific. E un prim semn că am ajuns unde trebuie.

După ce descarcă o treime din pasageri și nenumărați baloți cu mărfuri de strictă necesitate – supă instant, chipsuri și plasme – Seven Islands Star mătură pontonul cu o trâmbă de fum negru și pășește fălos prin inima golfului de smarald cârmind către nord. Mai avem o oră până la Siantan, principala insulă a arhipelagului Anambas. Sunt pe drum de-o săptămână, ce mai contează un ceas?

Există riscuri și riscuri în meseria de călător. Pe unele poți să le prevezi, asupra altora primești avertismente de la precursorii tăi. Cele mai urâte sunt însă riscurile acelea stupide la care mintea ta nu poate să se gândească și pe care precursorii, oricât ar fi fost de atenți la detalii, uită să le menționeze. P

Pe Siantan nu există taxiuri pentru că nu există mașini. Și nu există mașini pentru că nu există niciun drum suficient de lat ca să le încapă. Transferul dintr-un punct într-altul al insulei se face cu taxiuri-motoretă, așa numitele ojek.

Primesc oferte încă de la ieșirea din port. Unde vreau să merg? Aaa, la Anambas Resort, e aproape, la cinci dolari de-aici. Ți-am lua doar unul dar ești străin. Nu mă urc pe motoretă cu tine, dom’le, am și bagaje, vrei să murim amândoi? Nu murim, dom’le, eu fac drumul ăsta de zece ori pe zi și n-am murit niciodată. Hai, resortul e aici, la doi pași.

Drumul dement de pe insula Siantan, care leagă Tarempa de Tanjung Tabu.

Doi pași pe Anambas, urma să aflu, înseamnă vreo zece kilometri pe o uliță cândva betonată care curge în pante și rampe abrupte de-a lungul coastei stâncoase a insulei. Nu există balustradă, nici spațiu de rezervă sau manevră. În locul unde se termină betonul începe hăul. Iar la capătul lui e marea. Albastră și curată, punctată de petele cenușii ale recifului de corali.

Suntem doi pe motoretă, bărbatul de la ghidon are jumătate din greutatea mea. Adăugăm și cele două rucsacuri, unul mare la mine în spate și unul mic la el în poală. Motorul hârbului de Hondă abia urcă pantele, frânele abia țin la coborâri, iar cauciucurile vechi derapează pe nisipul care acoperă cu generozitate străduța îngustă pe care abia au loc să încapă și motoretele din sens opus. O singură mișcare greșită și plonjăm 30 de metri în mare, direct cu țestele în coral. Ce căști, care căști, de unde căști și de ce căști? N-auzi că taximetristul n-a mai murit niciodată?

Ce plan minuțios îmi făcusem…