Anambas. Insulele de Nicăieri (3). Romania’s Most Wanted Man.

Un muson își plânge de milă.

Musonul de nord-est știe că i se apropie plecarea. Toată noaptea se tânguie șuierând prin scândurile căsuței, uneori atât de zgomotos încât mă trezesc din somn și încerc să-l liniștesc. Nu mai plânge tu, vântule, că nu pleci de tot, e doar o pauză de câteva luni, știi bine că o să te întorci la toamnă cu forțe proaspete.

Se oprește din șuierat și pare să mă asculte, dar după câteva secunde se pune iarăși pe bocit. Unde mă duc eeeeeeu, cui vă las eu pe voooi?

Apița liniștită de sub ponton tremură și clipocește vădit emoționată. Dacă aici, la adăpostul adăpostului, ultimul suspin al vântului stârnește vălurele, cum o să fie mâine în larg?

– E ok, bapak, mă calmează barcagiul Cecep imediat după micul dejun. Nu sunt valuri mari. Facem 30-40 de minute cel mult până la Penjalin Besar.
– Da’ de ce mergem taman la Penjalin Besar?
– E foarte frumos acolo, răspunde doamna Cristina. O plajă foarte frumoasă. Avem și noi o bucată de pământ pe insulă. Take photo, take photo, poate găsim investitori.

Iar îmi face cucoana program. Parcă-s agent imobiliar, nu alta. Mă încrunt un pic dar merg pe mâna ei, că am văzut ce-i poate portofoliul. Singura mea îngrijorare stă în faptul că insula Penjalin se află dincolo de limita lagunei, în mare deschisă. Cu vântul de azi-noapte sigur-sigur or să fie valuri mari. So scary.

– No problem, bapak, no problem, zâmbește Cecep. E zâmbetul acela pe care-l afișează bărbații când întreabă „Cum poți să crezi că te înșel cu alta?”

Din față venea un credincios.

În general acord încredere maximă și necondiționată semenilor mei. E mai comod decât să bănuiești pe oricine de intenții necurate. Face bine la sănătate. Totuși, de la masa încrederii lipsesc trei categorii: politicienii, juriile și barcagiii indonezieni. Dacă de primele două categorii mă mai pot detașa, de ultima nu am cum să scap. Mai devreme sau mai târziu tot încap pe mâna unui barcagiu indonezian.

Cecep, ca mai toți breslașii lui conaționali, s-ar duce și în Iad pentru suta aia de euro pe care o așteaptă de la mine pentru tura de azi. Într-o țară atât de coruptă ca Indonezia tânărul barcagiu trebuie să fie convins că, odată ajuns în Infern, îi dă o șpagă lui Scaraoțchi și iese. Douăzeci-treizeci de euro, ca să rămână și ceva profit.

Un alt fenomen pe care-l observi la conducătorii de orice din Asia tropicală, că e vorba de bărcuțe, feriboturi, nave de pescuit, mașini, motociclete sau autobuze, e infinita lor credință în Divinitate. Înainte de drum te duci la moschee sau la templu, îți faci rugăciunile, eventual o donație, și totul va fi în regulă. Regulile de circulație se suspendă pentru tine, credinciosule, doar păgânii trebuie să le respecte.

O întrebare la care n-am găsit răspuns: ce te faci dacă din direcția opusă vine un alt credincios?

Traficul în Europa și în Statele Unite e ceva mai sigur tocmai pentru că oamenii s-au îndepărtat de Dumnezeu și singurele semne divine în care cred sunt „cedează trecerea” sau “atenție, curbă periculoasă”. Ceva mai sigur am zis.

De la Moroieni spre Peștera Ialomicioara într-o barcă de 3 metri.

E o zi perfectă pentru plimbare. Cerul e jumătate albastru cristalin, jumătate nor pufos. Bărcuța preacucernicului săgetează apa azurie care acoperă laguna interioară a arhipelagului. Pescarii călare pe pompong-urile lor încete și zgomotoase ne fac cu mâna, bancuri de pești scânteiază violent fugind din calea noastră, vulturii de mare zboară în cercuri largi deasupra insulelor, încercând vântul cu degetul.

După un sfert de oră de gonit…