În Jurul Lumii cu Românii (12). Un vânător de dropii la New York.

În spatele curții bunicii mele era o văioagă nelocuită lată de trei kilometri și lungă de unul sau invers. Acolo-și duceau ciobanii locali oile și caprele la păscut primăvara. Era o behăială în vale de abia auzeam chemarea la masă.

Prin mai-iunie, când începea sezonul ploios și exista pericolul ca Ialomița sau Sărata să scape din matcă și să inunde orașul, edilii dădeau drumul unui stăvilar și tot surplusul de apă se vărsa în văioagă. Mă trezeam dimineața și, pe locul unde ieri jucasem fotbal sau căutasem râme pentru pescuit, acum se afla un lăcușor de toată frumusețea.

De dat la pește nu era cazul, că apa abia ajungea până la genunchi. Dar, dacă împătuream o frunză de salată și-o înfigeam în vârful cârligului, trăgeau broaștele la momeală ceva de speriat. Cu asta mi-am ocupat cei mai frumoși ani ai copilăriei.

Și voi vreți să vă povestesc despre New York?

Copiii Căpitanului Cook.

Într-unul dintre voiajele sale, se spune că legendarul Căpitan Cook a întâlnit un băștinaș cu o vedere impresionantă. Tânărul polinezian avea, zice-se, o privire atât de ascuțită încât putea vedea vârful unui catarg imediat ce acesta se ițea de după curbura Pământului. Privirea lui bătea la 20-25 de mile distanță.

Asta e din Bulgaria. Pot să focalizez.

James Cook a înțeles că un om cu astfel de aptitudini ar fi extrem de util echipajului său și l-a invitat să se alăture expediției, lucru pe care tânărul l-a făcut cu mare bucurie, întrucât navigatorii europeni, cu corăbiile, straiele și armele lor, erau considerați ființe divine.

Căpitanul – care era obsedat de buna pregătire a echipajelor sale – l-a luat pe noul membru al echipajului sub aripă și s-a apucat să-l învețe limba engleză și noțiuni teoretice de marinărie. Doar că, în momentul în care i-a așezat învățăcelului o carte în față și l-a pus să citească slovele, acesta s-a holbat câteva minute la pagină, apoi i-a mărturisit lui Cook:

– Căpitane, nu văd nimic.
– Cum, băiete, tu care ești în stare să dibuiești pasărea cerului de la 15 mile nu vezi literele care se află chiar sub nasul tău?

Tocmai asta era problema. Cook îi pusese tânărului cartea prea aproape. Iar ochii lui ageri, obișnuiți să cate dincolo de orizont, nu puteau focaliza la câteva zeci de centimetri.

Apusul de lângă Sinești.

Ca orice copil crescut în Bărăgan, nu știu lucru mai frumos pe lume decât culoarea holdelor de grâu la ora târzie a apusului de august. Poate de aceea îmi și place marea atât de mult, pentru că seamănă, în unduirea sa plină de viață, cu lanurile prin care mi-am plimbat copilăria și adolescența.

Când mi-am luat prima mașină obișnuiam să dau o fugă pe înserat până la Sinești unde, cu câteva sute de metri înainte de intrarea în pădure, avea loc cel mai frumos apus de pe Terra. Dacă se întâmpla să fie și o fată cu mine, apusul acela mi-o ghemuia în brațe și-mi permitea să-i fur o sărutare.

Ce să vă povestesc eu, un băiat de la țară, un copil al florii soarelui, un pescar de broscuțe, despre New York?

Le-am spus de la bun început celor de la SkyTeam să nu mă trimită în orașe mari că n-o să înțeleg nimic din ele. Și dacă la Praga, Roma sau chiar Paris, cetăți construite cât de cât la scară umană, am reușit să o mai aduc din condei – cu ajutorul neprețuit al călăuzelor mele – de data asta m-am blocat încă de pe scara uriașului Airbus A380 care avea să mă ducă de partea cealaltă a Atlanticului. Pentru că o urieșenie ca aceea nu avea cum să zboare, lucru de care sunt convins și azi.

Să-ți fie rușine, Airbus!

Cred că toată treaba asta cu A380 e de fapt un truc. Compania trage la poartă o carcasă de super-jumbo în care se află, bine ascuns, un avion mai mic. Pasagerii urcă la bord și se cred în 380, când de fapt se află într-un 340 sau 777. La momentul decolării, avionul se leapădă de costumație și se înalță în aer. Altfel n-ar avea cum. Ar fi prea mare și prea greu ca să-l primească cerul.

A380. Sigur-sigur înăuntrul carcasei se află un avion mai mic, care poate să zboare.

Când ajunge la destinație, lucrurile se repetă în sens invers. 340-ul e învelit repede într-o coajă de 380, pasagerii coboară, își fac poze cu dihania, le postează pe Facebook și toată lumea e fericită că a zburat cu cel mai mare avion de pasageri al vremilor noastre. Să-ți fie rușine, Airbus!

Sunt atât de confuz încât nici nu știu la ce clasă zbor. Seamănă cu Business, dar e clar că sectorul cu pricina nu e aici, ci mai spre botul avionului. Nici Economy nu e; îmi dau seama de asta uitându-mă în spate, după perdeluță. Îl întreb pe steward, îmi zice că e Premium Economy. Un fel de Business Class pentru cei cărora nu le plătește firma avionul. Mă așez în fotoliul confortabil și încerc să-mi calmez zăpăceala multilateral dezvoltată.

Nu reușesc din cauza vecinei mele de loc, o franțuzoaică la vreo 45 de ani care se agită și se plânge de parcă tot avionul – și mă refer la cel mare, de la exterior, nu la cel mic cu care vom zbura de fapt – este al ei. O pun pe seama nervozității primului zbor. Dar nu, femeia e frequent flier. Îmi mărturisește însă că e prima oară când merge la New York și de aceea.

Cabina Premium Economy pe un A380 Air France.

Tocmai asta e problema, doamnă, îi zic și eu, că nimeni nu se mai duce la New York ca să vadă ce-i acolo, ci ca să-și confirme ce știa deja. Orașul acesta este ca Ajunul Crăciunului. Știi că o să vină Moșul, știi și ce-o să-ți aducă, doar i-ai trimis scrisoare și ai fost cuminte, dar tot nu poți adormi decât târziu și cotropit de emoții.

Ce să mai vezi la New York care n-a fost deja văzut în reclame, fotografii și filme? Pe cine să mai întâlnești când fiecare omuleț din oraș a apărut într-o peliculă sau într-un proiect fotografic? Ce să mai scrii despre New York când până și copiii din Asia sunt în stare să povestească despre Marele Măr mai multe decât știu despre propriile orașe?

Nu mai zic că aveam doar trei zile de ședere. Nu mai zic.

Vânătorul de dropii.

Mihaela și Lucian m-au luat de la hotel chiar în seara sosirii. Newyorkezi de 25 de ani, niște oameni de un bun simț și o elocvență ieșite din comun, îndrăgostiți irecuperabil de oraș și intim cunoscători ai fiecărui colțișor al acestuia, au preluat cu bucurie misiunea de a-mi arăta și ceva mai puțin arătat.

Dar n-am să povestesc unde-am fost, ce-am văzut, ce-am făcut și ce-am mâncat pentru că n-am înțeles nimic. Mă sufocam. Nu că n-ar fi fost destul oxigen – orașul e mai puțin poluat decât mă așteptam – ci pentru că totul era prea înalt și prea aproape. Asemenea tânărului polinezian luat pe corabie de Cook, nu puteam să focalizez. Îmi lipsea orizontul, zarea, mă simțeam ca arcaș trăgând după țânțari.

Cu drăguții de Micky și Lucian în Times Square.

Știi teoria. Dacă n-o știi ți-o repet (vorba dirigului meu din liceu). Femeile au o vedere de proximitate mai bună, fiindcă au fost învățate, de-a lungul evoluției, să țină sub observație toată gospodăria. Bărbații, în schimb, care au petrecut ultimele sute de mii de ani la vânătoare, sunt incapabili să vadă lucruri care sunt sub nasul lor. De unde și dialogurile frecvente, care fac deliciul vieții de cuplu: “Mami, unde mi-am pus ochelarii?” “Pe nas, iubitule” “Mami, unde-am lăsat țigara aia aprinsă?” “În colțul gurii, iubitule.” Și așa mai aproape.

De unde înțeleg și eu de ce sunt femeile înnebunite după New York. Fiindcă reușesc să-l vadă. Ceea ce noi, vânătorii de dropii, izbutim doar așa, prin ceață.

Doris mi-a dat întâlnire la intersecția Străzii 13 cu Strada 30 sau ceva de genul acesta. Nimic mai simplu și mai logic decât caroiajul numerotat în ordine al Manhattan-ului. Sigur pe mine nici n-am mai recitit mailul ei și m-am dus fix la adresă, unde am ajuns cu 15 minute înainte de ora întâlnirii. Punctuală, Doris nu era acolo.

Mi-am luat un cappuccino de la o tonetă și mi-am aprins o țigară ca să îndulcesc așteptarea. Cei mai mulți trecători se fereau ostentativ de fumurile mele. Câțiva, mai toleranți cu viciile, s-au oprit și mi-au cerut o țigară. Până n-a venit Doris scăpasem de jumătate de pachet.

Doris m-a așteptat mai bine de o oră în frig ca să mă ducă la High Line.

“Unde ești?” mă întreabă SMS-ul.
“Aici”
“AICI UNDE mai exact?”
“Intersecția Străzii 31 cu Strada 10.”
“Ți-am zis 13 cu 30!”

Așa se îmbogățesc companiile de telefonie mobilă. Am sărit în primul autobuz, apoi am sărit în al doilea, că primul nu mergea unde aveam eu treabă.

– Iartă-mă, le-am încurcat.
– Nu-i nimic, se mai întâmplă.

Doris mă aștepta, surprinzător de calmă pentru situația de față și pentru frigul pe care trebuise să-l îndure la punct fix. Am intrat într-un magazin Billabong să-mi cumpăr niște blugi, că-mi degeraseră zgaibaracele. Desigur, tot în pantaloni scurți plecasem de la hotel.

Ce mi-a arătat Doris n-am înțeles și, firește, n-am să povestesc. Câteva ceasuri mai târziu, deghizat parțial în pilot de avion, petreceam Halloween-ul cu Georgiana și ceilalți studenții români de la Columbia University.

După chef am urmat-o pe Oana și câțiva alți compatrioți la un rooftop bar unde orașul nu dormea.

Iar înainte de a lua metroul către Queens, unde se afla hotelul meu cu management indian, Mihaela m-a plimbat un pic prin cotloanele Central Station și mi-a povestit – și demonstrat – despre codurile secrete și efectele misterioase impregnate în această clădire legendară.

Câteva ceasuri mai târziu, Marian înjura de toți sfinții traficul de pe Van Wyck, iar zborul Delta pentru Los Angeles se pregătea să întârzie 4 ore din cauza viscolului. În întinderea tulbure a zăpezii, care se întindea până la infinit, am reînceput, în sfârșit, să văd.

Dacă vreți să aflați despre misterele New York-ului vă recomand extrem de bine documentatul blog al Mihaelei.

Mulțumiri pentru ospitalitate și călăuzire: Mihaela “Micky” Filip, Lucian Filip, Doris Sângeorzan, Oana Rebedea, Marian Olteanu.

Foto: Brad Florescu. Echipament: SONY NEX-5N.

Despre proiectul “În Jurul Lumii cu Românii”

• Acest articol face parte din proiectul “În Jurul Lumii cu Românii”, proiect susținut de Alianța SkyTeam și de companiile aeriene membre.
• SkyTeam este a doua mare alianță aeriană din lume, cei 20 membri si săi operând zilnic 14.500 de zboruri către 1064 de destinații din 178 de țări.
• TAROM este membru al Alianței SkyTeam din 2010.
• “În Jurul Lumii, cu Românii” a fost desemnat cel mai bun proiect de comunicare SkyTeam pe Europa, Africa și Orientul Mijlociu din 2011 și Best Blogger Project la Webstock Awards 2012.

(va urma)