7 Insule (4.1). Borneo. Nea Umbrelă, Vânătorul de Capete.

Atât de tare s-a bucurat Joe când i-am scris că vin din nou să-l văd încât și-a cerut pe loc concediu de la agenția de turism unde lucra.

Joe fusese ghidul meu și al Crinei la prima călătorie în Borneo. Legaserăm o prietenie sinceră, deși conjuncturală, așa cum se întâmplă adesea între vizitatorii în căutare de oameni și oamenii bucuroși de oaspeți. Ne întâlniserăm la jumătate. Și, când i-am promis în ziua plecării, că ne vom revedea cândva, a zâmbit amar, neîncrezător, așa cum se întâmplă la fel de adesea atunci când distanța pare a fi mult mai puternică decât prietenia.

Unde se duc ghizii în concediu când se duc.

Dar m-am întors după 2 ani în Sandakan, capitala provinciei Sabah. Joe m-a așteptat la aeroport și era să-mi rupă oasele în îmbrățișare. M-a condus la hotel în Proton-ul ui gri, hârbuit după sute de mii de kilometri pe drumurile proaste ale Malaeziei insulare.

– De ce ți-ai luat concediu?
– Ca să mergem undeva frumos.
– Unde?
– Unde mă duc eu mereu în vacanță.
– Unde, măi? Mai zi o dată să te aud eu cum zici.
– La tribul Iban, în Sarawak.

E drept, știam planul dinainte să ne întâlnim, dar am simțit nevoia să iau discuția de la zero față în față. Dacă Joe nu avusese încredere în reîntoarcerea mea puteam să fiu și eu sceptic la așa o idee.

Grupul etnic Iban face parte din mai larga familie a etnicilor Dayak, cei mai vechi locuitori ai insulei Borneo.  Unii îi numesc pe Dayaci “populația originară”, dar e un termen impropriu având în vedere că și ei au migrat încoace din alte părți ale lumii.

Dayacii, și Ibanii în consecință, locuiesc de-a lungul nenumăratelor râuri care străbat teritoriile interioare ale insulei, ireverenți la granițele dintre Malaezia, Indonezia și Brunei, înfipți la marginea junglei, trăind într-o relativă simbioză cu sălbăticia legendară a acestor pământuri.

În limbajul senzaționalist al media turistice sunt cunoscuți drept “The Headhunters of Borneo”, titulatură care nu are atât de-a face cu abilitățile lor de recrutare a resurselor umane, cât cu obiceiul străvechi de a-și scurta de cap vrășmașii uciși și de a le expune tigvele în vatra satului. O tehnică de descurajare militară pe cât de simplă, pe atât de eficientă.

Ibanii sunt “cei mai localnici dintre localnici”, vânători și războinici iscusiți, cunoscători neegalați ai secretelor junglei și naturii, deținători de limbă, spiritualitate și cultură atât de interesante încât un tip ca Joe, ghid de aventură într-una dintre cele mai aventuroase destinații ale lumii, alege să-și petreacă puținele zile de vacanță alături de ei.

Sunt norocos. La fel e și amicul Bogdan, care ni se alătură a doua zi la Kota Kinabalu după un zbor lung din România via Kuala Lumpur. Și pentru el e a doua vizită în Borneo, și el e nerăbdător să descopere unde se duc ghizii în vacanță când se duc.

Orașul dintre două lumi.

La prima oră a dimineții lăsăm KK-ul care, în lumina proximei iminentei noastre imersiuni în sălbăticie, pare Buricul Pământului și luăm o primă barcă până pe Labuan, o insulă dubioasă la câteva mile de coastă, port liber de taxe și de pudori, un loc unde lucrătorii petroliști din Brunei pot găsi din abundență, pe timp de week-end, tot ce le interzice Coranul în timpul săptămânii.

Nu adăstăm prea mult aici, doar un ceas cât să ne urcăm pe alt vaporaș, mai mic și mai ruginit, care coboară spre sud de-a lungul coastei bruneieze, urcă pe estuarul râului Limbang ne  depune în urbea omonimă.

Limbang e un oraș pe cât de răpănos pe atât de romantic. Nu că l-aș recomanda cuplurilor proaspăt căsătorite. Nu. Romantismul Limbangului rezidă în faptul că nu știe pe ce lume trăiește: în cea a mării, a comerțului și a globalizării, fie ea și locale, ori în cea adusă de râu și de ploi din inima junglei, o lume plină de mister, legende și pericole?

Pe stâng al râului copiii înalță sute de zmee peste colibele de lemn cocoțate precar deasupra apei mâloase. Pe cel drept, imediat după debarcare, ne împiedicăm de magazine en-gros, de restaurante vopsite în eternul verde-igrasie și de singurul hotel din oraș, zice-se pentru oameni de afaceri, dotat cu bar și salon karaoke unde orice oaspete poate urla amplificat “Enter Sandman” până îl apucă somnul.

Limbang este doar un portal între aceste două lumi, o promisiune pentru orice călător, indiferent din ce direcție ar veni acesta, că va păși pe un tărâm cu totul diferit. De fapt nimeni nu vine aici decât ca să meargă mai departe. Lucru pe care îl vom face și noi curând, după ce ne terminăm treburile aici. Mașina ne așteaptă.

Ura, drăguța mea, ibanii sunt creștini.

Limbang. Vizitatorii au de ales între a înălța zmee cu copiii sau a cânta Enter Sandman până îi ia somnul.

Joe a întocmit o listă de lucruri pe care trebuie să le cumpărăm de aici, înainte de a ne “afunda în junglă”, cum se spune.

Pe o parte a listei sunt proviziile necesare supraviețuirii în condiții de clash cultural: pâine feliată, suc de portocale, apă îmbuteliată, cafea, zahăr, indulgențe pe care Ibanii fie nu ni le pot pune la dispoziție, fie sunt prea valoroase la fața locului pentru a atenta la micile lor rezerve.

De cealaltă parte a liniei avem darurile pe care se cuvine să le ducem gazdelor noastre: caiete, creioane și bomboane pentru copii, țigări pentru bărbați și neapărat, aici Joe a subliniat pe hârtie, o navetă de vin de orez cunoscut de locuitorii Arhipelagului Malay drept lau kau, langkau (nicio legătură cu insula Langkawi), arak sau tuak. Nu o sticlă, nu două, ci o navetă întreagă, 24 de recipiente de 750 de mililitri.

– Ibanii sunt creștini, le place să petreacă, răspunde Joe privirilor mele contrariate.

Măcar din punctul ăsta de vedere avem leverage. Pe lângă lădița cu pricina mai avem la purtători o sticlă de Chivas Regal, un pachet de țigări de foi și – contribuție principală al oricărei petreceri  va să fie – personalitățile noastre joviale, impregnate încă timpuriu de același creștinism. Joe e singurul musulman din poveste și treaba asta o să-i dea mari bătăi de cap în curând. La propriu.

Ghidul nostru, deși în vacanță, își asumă și urmărește sarcini cu maximă conștiinciozitate. Aici s-ar impune observația că, odată ce-ai îmbrățișat “ospitalitatea” ca meserie sau pasiune, e greu spre imposibil să îți iei liber de la ea. Devii un soi de câine ciobănesc care, chiar crescut în curte, va găsi el o turmă de ceva, de găini, furnici sau de copii, pe care s-o mâne către stână. Așa și Joe. A verificat încă odată dacă tot ce era pe listă se regăsea și în portbagaj, ne-a săltat rucsacii la bord, și-a consultat ceasul, a dat două telefoane și, imediat ce-am pornit, s-a întors la noi de pe locul mortului pentru un scurt briefing.

– Mergem cu mașina vreo  45 de minute până la un sat. Aici e un ponton unde o să ne aștepte prietenul meu, Domnul Payong. Payong înseamnă “umbrelă”, ca fapt divers. E căpetenia satului unde vom dormi. Încărcăm bagajele și proviziile și pornim. Vom merge în jur de 3 ceasuri în amonte, prin junglă. După calculele mele ajungem în jur de 8 și jumătate.
– Adică o să mergem prin beznă, zici? întreabă fotograful din mine.
– În cea mai mare parte, da. Într-o oră și un pic apune soarele. Dar nu vă faceți griji, Domnul Payong știe drumul atât de bine încât îl poate face și cu ochii închiși.
– Ceea ce e cam același lucru cu a-l face noaptea. Ceva lucruri de care să ținem cont?
– Țineți-vă mâinile în barcă.
– De ce?
– Sunt crocodili.

În astfel de momente îmi aduc aminte de vorba mamei, repetată fără ecou de-atâtea ori: “De ce trebuie să fii tu mereu pe dos decât toată lumea?” Nu știu, mamă, de unde să știu. Când au venit ursitoarele eu eram prea mic iar tu dormeai. Așa a fost să fie.

Nea Umbrelă, vânătorul de capete.

Pe lumina asta am pornit către inima junglei.

În lumina movulie a înserării, din domnul Payong se vede doar zâmbetul mare și alb care strălucește de sub o borurile imense ale unei pălării. Cred că de la asta i se trage și porecla de “umbrelă”. E un bătrânel la vreo 60 de ani, aș zice, subțire și agil ca un flăcăiandru, îmbrăcat simplu, dar curat, cu o cămașă spălăcită și pantaloni trei sferturi, de pescar. Nici pe departe nu arată ca o căpetenie tribală, cel puțin nu ca una cu care ne-au obișnuit documentarele de ficțiune de pe canalele de popularizare a diferenței între oameni.

Bărcuța lui nea Payong e doar un pic mai lată decât șoldurile noastre. Bogdan, care e ceva mai corpolent, șade aproape înțepenit între borduri. Copaia se bălăngăne acut la fiecare mișcare de-a noastră. Primul reflex e să mă apuc cu mâinile de margini și să încerc s-o balansez, dar, să nu uităm, crocodilul stă la pândă și e mare amator de degete albe.

În schimb moșul n-are nicio dificultate în a-și ține echilibrul. Stă în picioare la pupa cu bățul cârmei la subsuoară și, cu mișcări îndelung exersate la antrenamente, pornește motorul , ne desprinde de mal și ne împinge dincolo de granița dintre cele două tărâmuri. Rămâi cu bine, Lume, bine te-am găsit, Pământ.

Printr-un miracol al fizicii, pe care pesemne Ibanii barcagii îl controlează grație alianței cu spiritele apei, reușim să nu ne răsturnăm la niciun cot al râului. Apa e mică, plină de bulboane și de insule de prundiș. Nea Payong negociază unduielile, pragurile, buștenii prăbușiți cu o îndemânare de demon. Pare înzestrat din naștere cu vedere pe timp de noapte, pentru că de zărit nu se zărește nimic, iar lanterna chioară pe care o manevrează Joe la prora nu bate mai departe de câțiva metri. Adică exact distanța pe care zvârluga de bărcuță a moșului o străbate într-o secundă.

Jungla, ca și oceanul, nu se vede cu ochii. Privirea te manipulează, încearcă să construiască sensuri și asemănări de multe ori periculoase. Privirea e dictatorul simțurilor. De aceea, în junglă, ca și pe ocean, e bine să închizi ochii ca să vezi să înțelegi ce se întâmplă. Mai ales într-o beznă ca aceasta, în care lanterna lui Joe mai dă rateuri de la umezeală.

Se simte jungla, chiar dacă nu se vede. Uneori, când motorul tace la vreun cot de râu se aud țipetele liliecilor și ale păsărilor nocturne. Zidul de pădure care se ridică pe ambele maluri apasă asupra noastră o răcoare umedă, verde, un aer organic și viu. Nu e nevoie să vezi ca să știi ce colcăială nebună ascunde noaptea, câte morți, câte nașteri, câte miracole se petrec de-a lungul trecerii noastre în fiecare minut.

E cel mai viu habitat natural din partea aceasta de lume, cea mai intens populată (dacă exceptăm Tokyo și Shanghai), cu peste 10.000 de specii de plante și arbori din care 155 se găsesc doar aici și nicăieri altundeva, cu peste 380 de specii de păsări, cu mamifere și reptile rarissime și cu noi și noi specii care se descoperă în fiecare an. Nu trebuie să deschizi ochii ca să simți emoția de a fi aici, călătorind în susul unei artere către inima Pământului. Poți pipăi, poți auzi, poți gusta, poți mirosi că ești în jungla din Borneo.

Și că vine ploaia.

– Puneți-vă pelerinele, strigă Joe de la prora agitând lanterna.
– Sunt în rucsaci, în fundul bărcii.
– Pfuu…atunci lăsați-le acolo, că nu putem ajunge la ele.
– Nea Payong n-are umbrele?
– Nea Payong n-are nevoie de umbrelă. El însuși e umbrelă. Un pic de ploaie n-o să ne omoare.

O ploaie și doi ochișori.

Un pic. Și încă un pic. Și încă unul. Și, după câteva minute, picii ăia, unul lângă altul, s-au transformat într-un al doilea râu, care curgea de sus în jos perpendicular pe Limbang și pe noi. Nu apucasem să deschid bine ochii că am fost obligat să-i închid la loc. Și să mă gândesc, că totuși, e o poezie și în diluviul acesta.

Vezi tu, ploaia e o făptură recunoscătoare, nu uită niciodată de unde-a plecat. Și, cum știe că mare parte din ea se naște mulțumită pădurilor și oceanelor, aici își revarsă mai tare prinosul. N-am prins multe ploi pe mare, dar în junglă am avut de multe ori ocazia să asist la adevărate capodopere pluviale întâmpinate de publicul vegetal cu aplauze de frunze. Nu știu să existe în natură un moment mai încărcat de daruri decât întoarcerea în junglă a ploii rătăcitoare. Nu degeaba îi spune rainforest

– Ați văzut? Acolo pe mal, strigă Joe întinzând mâna către un punct din întuneric. Apoi îngaimă câteva cuvinte care se pierd în ropotul ploii și-n duduitul motorului.
– Bogdane, ce-a zis?
– Cică two little eyes. Doi ochișori!

Și porni Bogdan al meu un râs, o chiuială că, dacă nu l-aș fi știut curajos până la inconștiență, aș fi crezut că a luat-o razna de frică. Eu nu văd malul, cu atât mai puțin doi ochișori. Mă zgâiesc în coroanele copacilor până mă dor ochii.

– Joe! Ce ochișori, frate? Nu văd nimic.
– Nu în copaci. Jos, jos, pe mal. Nu vezi? E un crocodil. Crocodylus siamensis, specie pe cale de dispariție.

Contextul era suficient de terifiant, îți dai și singur seama,dar ultima replică a lui Joe i-a dat un twist pe care doar un scenarist de geniu l-ar fi găsit. Tocmai pentru că nu era o avertizare sau o amenințare. Nu. Joe era bucuros să ne împărtășească această viziune splendidă a unui animal sălbatic în habitatulul lui natural. Putea să fie o pasăre a Paradisului, un orangutan sau un blestemat de crocodil gata să ne facă de la brâu în jos, ghidul Joe ne iniția în tainele naturii.

Și iată-mă în mațele lui Borneo, înghițit deja odată de pădure, de beznă și de potop, gata să fiu înghițit a doua oară, cu sânge rece, de o reptilă dințoasă, în timp ce unul dintre prietenii mei râde isteric, celălalt mai are un pic și intră-n orgasm de conservare, iar omul în mâinile cui se află viețile noastre e un headhunter numit Umbrelă. Singura parte bună e că, de câte ori sunt într-o situație ca asta, am obligația profesională să trăiesc și să spun povestea. S-a verificat deja de multe ori.

– Hai, că mai e un pic, zice Joe. În două ore suntem în sat. Uite, s-a oprit și ploaia.

(va urma)