. Oana Deac. Eat. Paint. Love. Trei ani în Bali și un vis împlinit.)
Pe urmele scuterului portocaliu.
Prin îngrămădeala de temple, magazine de artă sau suveniruri, fumuri înmiresmate, studiouri de yoga, vindecători, Julii Roberts, Javieri Bardem, câmpuri de orez, plaje albe și alte clișee care conviețuiesc pașnic pe insula Bali se strecoară, cu fâșneață eleganță, un scuter portocaliu. Chipul motociclistului nu se zărește prin plexiglasul căștii, dar după silueta înaltă și subțire și părul lung, șaten, care se zbate în bătaia curentului, ne dăm seama că avem de-a face cu o femeie, cel mai probabil europeană.
Scuterul negociază scurt traficul care aproape că sufocă orășelul Ubud la această oră și se scurge pe o străduță mărginașă, umbrită de frangipani înfloriți, ca să încetinească cinci sute de metri mai sus, în fața unui restaurant care se laudă, prin intermediul panoului postat în față, cu cea mai bună mâncare vegetariană din oraș. Restaurantul e aproape gol, lucru de nemirare dacă ținem cont de amplasarea lui atât de departe de deverul turistic.
O tânără cu fermecătoare trăsături indiene își face de lucru printre mese, ba ștergând praful inexistent, ba aranjând olivierele pentru probabil a o suta oară pe ziua respectivă. Se întrerupe cu un surâs atunci când scuterul portocaliu parchează în față și motociclistul își scoate casca.
– Oana! Welcome back! Who is your friend?
Aici intră în scenă și povestitorul, care a urmărit scuterul portocaliu cu insistență și dificultate până aici. Your friend sunt eu, iar Oana este călăuza mea în cele câteva zile pe care am decis să le dedic Bali-ului între două zboruri către mai departe.
Pe Oana Deac am cunoscut-o la Chiang Mai acum mai bine de doi ani. Abia își începuse aventura asiatică. Ne-am împrietenit aproape instantaneu, așa cum se întâmplă adesea cu oameni care au renunțat la aceleași certitudini pentru a îmbrățișa aceleași vise. Am ținut legătura și, dacă tot treceam prin Bali, am zis să citesc la prima mână varianta de Eat, Pray, Love a Oanei. Se va dovedi mai interesantă decât originalul.
– Pe-aici se spune Eat, Pay, Leave, mă lămurește ea zâmbind cu un accent ardelenesc pe care nici anii petrecuți departe de Hunedoara natală, nici traiul îndelungat printre străini nu i l-au putut suprima.
– Povestește-mi, Oana.
Un artist intră la liceul de informatică.
M-am născut în primăvara lui 1977 în Hunedoara, un oraș unde pe vremea aceea se făcea oțel pentru export. Combinatul…l-au tăiat ca pe un porc de Crăciun și l-au împărțit care pe unde. Nu a mai rămas nimic din el.
Am fost singură la părinți. Ai mei erau profesori de educație fizică. Mama preda la școala pe care am urmat-o, tata la liceul unde am învățat. N-am mișcat prea mult în front, știi cum e când ai părinții pedagogi, trebuia să fii un elev exemplar.
Cred că m-am născut cu un sâmbure de artist în suflet, deși a trebuit să aștept mulți ani până l-am lăsat să încolțească. Îmi plăcea să dansez, să cânt, iar desenul m-a atras încă din generală. La un moment dat, în clasa a opta, am mers într-o tabără la Năvodari și m-am împrietenit acolo cu un grup de fete de la liceul de artă din Deva. Am petrecut ceva timp cu ele și am desenat și eu de câteva ori. Profesorul lor mi-a văzut lucrările și mi-a spus că, dacă aș avea un îndrumător, ar putea ieși ceva din mine. M-am decis să dau și eu admiterea la liceul de artă în toamnă.
Le-a luat alor mei tot restul vacanței ca să-mi scoată ideea din cap. Că artiștii sunt muritori de foame, se știe. Că trebuie să fii foarte bun și talentat ca să reușești ca artist și să poți trăi din asta. Știu că au făcut-o din dragoste și din grijă pentru mine. Oricum, probabil că eram prea mică să iau o astfel de decizie. Mă întreb și acum cum ar fi arătat viața mea dacă insistam să dau la Arte. Cert e faptul că în toamnă am intrat la Liceul de Informatică.
Da. Nu pot să spun că m-am omorât după calculatoare sau matematică, dar îmi plăceau și mi-am dat seama că stau bine cu logica, așa că de ce nu? Plus că erau de viitor, așa se spunea.
N-am renunțat de tot la pornirile mele creative. În timpul liceului îmi făceam singură haine, la mașina de cusut a bunicii. Era hobby-ul meu. La momentul respectiv visam să devin designer vestimentar. Când am plecat la facultate am lăsat un sac de haine neterminate.
(Și la ce facultate ai dat ca să te apropii de visul tău?)
(Râde) La Științe Economice în Timișoara. Pe vremea aceea toată lumea zicea că țara are nevoie de economiști. Și uite că am ieșit atât de mulți că am dat pe dinafară.
Înainte să mă înscriu la ISE am dat, recunosc, un ochi și pe la Facultatea de Arte. Din curiozitate. Concurență enormă, oameni cu ani de exercițiu în spate, cu portofolii grele. Nu era vremea mea, dar am continuat să visez.
Anii de falcultate au fost minunați. Cei mai frumoși din viața mea până la venirea în Bali. Nu știu în ce măsură m-am format profesional acolo, dar uman, social, sufletește, am învățat enorm. Am legat prietenii neprețuite și am cules amintiri de aur pe care aș putea să le așez într-o carte. Timișoara mi-a rămas în suflet, iar trupa de hunedoreni, beiușeni, timișoreni cu care îmi făceam de cap a fost una dintre cele mai frumoase întâlniri din viața mea. Mi-e dor de ei și de glumele lor.
În anii aceia am întâlnit-o pe Simona, care mi-a rămas și azi cea mai bună prietenă, un suflet pereche care mă înțelege și mă acceptă ca nimeni altcineva. O iubesc pentru că există în viața mea.
Roger, Amsterdam și Tommy Hilfiger.
Am absolvit facultatea printre primii și mi-am găsit job la o firmă olandeză de logistică. Aici l-am întâlnit pe Roger. Au urmat o poveste de dragoste și o decizie foarte rapidă de a ne muta împreună la Amsterdam, orașul lui natal, unde tocmai primise o ofertă de lucru.
Pe vremea aceea eram foarte anti-plecat-din-țară. Mulți dintre colegii mei de promoție abia așteptau să prindă un job în vest. Eu nu și nu, patrioată, le spuneam că “se poate și în țară”. Asta era lozinca mea până a dat dragostea peste mine și m-a întors cu roatele în sus. Asta e, plec. Am vândut tot și am plecat în Olanda. Cred că era 2003. Simona s-a măritat în același an. Din cauza vizei, că pe vremea aceea România nu era în UE, n-am putut să vin la nunta ei și să îi închid rochia de mireasă. Asta m-a durut cel mai mult.
Comentarii - 28 Comentarii
Lasă un comentariu
Wow!!! Am citit povestea pe nerasuflate. O sa te urmaresc Oana, sper sa evoluezi in continuare spre ceea ce-ti doresti sa evoluezi. Salutari de la o alta Oana, o alta hunedoreanca…
Merci Oana! Oare ne cunoastem?:O)
Am citit primele 3 pagini in cateva minute. Apoi am inceput sa incetinesc, mai aveam doar doua. Este cel mai fain episod din serie. Sau doar preferatul meu.
Mario, multumesc! Putin cu intarziere:O)
O poveste de viata foarte bine scrisa, care inspira. Intr-o perioada in care viata pare sa ma indemne sa fac compromisuri, Oana imi da speranta ca intr-o zi imi voi putea urma visul…
Niciodata nu este prea tarziu:O) Multumesc!
Servus, Oana, as vrea sa te felicit pentru alegerile pe care le faci din inima… In primele pagini ale relatarii tale, ai pomenit de numele Lucian, un pasager care a fost pe cursa de Singapore- Bali acum multi ani in urma si care mi- a dat cartea scrisa chiar de el. Prin ceea ce citesc acum, mi se pare ca lucrurile se leaga. Am fost stewardess la Qatar Airways, acum lucrez pentru Etihad, si nu dupa multe incercari si intalniri cu persoane “initiate” in a- mi face calea cunoasterii Mai usoara, stiu ca Mai devreme sau Mai tarziu ca veni si momentul Bali pentru mine. As vrea daca se poate sa- I transmiti adresa mea de mail lui Lucian, am pierdut contactul lui si nu am apucat sa- I scriu niciodata. E o intentie bazata doar pe apropierea catre oameni pe care acel “avant” si forta te poarta parca pe val spre locuri unde stii ca apartii sau ca ai fost intr- o viata anterioara. Ma bucura mult faptul ca nimic nu e intamplator, iar faptul ca la Ora asta tarzie Iti citesc povestea, in loc sa dorm pentru cursa de maine spre Geneva, e inca un semn ca sunt “voci” care trebuie ascultate! Iti multumesc mult si sper sa ne cunoastem candva! Cu drag, Sorina Stanciu
Sorina draga imi cer scuze pentru raspunsul intarziat…atat de intarziat:O( Din pacate eu nu am mai primit notificari de la acest articol, nu stiu de ce. Mama mi-a mentionat de aceste mesaje acum cand am revenit in tara.
Am vorbit cu Lulu si i-am spus de tine, am directionat articolul spre el. Il poti gasi si pe FB cu numele de Lucian Cremeneanu.
Daca ajungi prin Bali, te astept la o cafea. Ma poti gasi pe FB cu Oanameans.
Numai bine!
Oana
Hey! Ce poveste de viata interesanta. Mi-a placut mult ce am citit Oana. Partea cu luat viata in maini, punct si de la capat. Astea sunt adevaratele modele de urmat: cand nu iti place ceva – schimba, arata timp cat sta in puterea ta si e vorba de viata ta. Iti urez mult succes in continuare.
Laura, iti multumesc si scuze pentru reactia intarziata. Daca ne complacem in viata intr-o situatia si doar ne plangem de ea, nu rezolvam nimic, nu?:O)
ciao
Fascinanta povestea, de aproape 12 ani calatoresc, am fost in 53 de tari pana acum, inclusiv Bali. Si eu incerc uneori sa-mi gasesc propriul drum, dar mai am pana acolo. Asia e fascinanta, Bali e un mic paradis, foarte diferit de europa. Sper sa reuseti in tot ceea ce iti propui.
Mihai iti multumesc! Clatoriile sunt cele mai bune modalitati de a ne deschide mintile si orizonturile. Tot inainte:O)
I love Bali!
Am citit tot! Plang in hohote cu zambetul larg pe fata! Felicitari suflet fericit!
Andra, ma bucur nespus ca ti-a placut si sper te-a inspirat povestea mea. Plansul si rasul sunt doua modalitati extraordinare de deblocare si curatare a sufletului….mai ales combinate:O) Te imbratisez si scuze de reactia intarziata
Wow si din partea mea. O poveste fantastica si care continua. Un exemplu, nici nu stiu daca sa spun daca de urmat sau de evitat. Bineinteles, fiecare capitol are intelesurile lui. Faina experienta.
Mihai, tot ce evitam in viata este datorita fricii, care are si ea foarte multe variante si intelesuri. Cand ne facem prieteni cu propria frica suntem liberi. Asta inseamna la mine libertate…..nu sunt inca colo 100%, dar cu siguranta pe drumul cel bun… 89%:O)
Ma bucur ca ti-a placut povestea mea si iti multumesc ca ai citit-o. ciao:O)
Bună Oana,
Povestea ta mi-a bucurat sufletul! E minunat ca te-ai descoperit pe Tine Însăți, iar tu ești un suflet frumos!
Cu drag, Gabriela
…o altă hunedoreancă 😉
Gabriela, multumesc pentru mesaj si vorbele frumoase!
Pai in judetul Hunedoara, pai in judetul Hunedoara….nu stiu daca stii cantecul:O)
ciao
Interesant dar cand vine varsta a treia de unde vin banutii? E frumos sa traiesti momentul dar in problemele de viata uneori e nevoie si de ratiune mai multa, de a gandi si in perspectiva.
Multumesc pentru mesaj Gigi!
Desigur, perspectiva este importanta, insa a trai in prezent concentrandu-ne doar asupra aspectelor materiale si ale viitorului nu prea are mult sens, parerea mea, pentru ca pierdem tot ce este important si frumos in viata in prezent. Orice clipa ne poate schimba cursul vietii.
Eu sunt pozitiva si convinsa ca daca ma concentrez mai mult pe ceea ce imi place si persist in asta, chiar daca banii nu vin acum multi, cu timpul o sa vina si banii se vor aduna pentru batraneti si vor fi mai dulci, decat cei adunati doar in ideea de a-i avea la batraneti, dupa ani si ani de munca de 10 ore pe zi si nimic altceva.
Sper sa reusesc chiar si la 80 de ani sa fiu implicata in proiecte artistice care sa imi asigure un trai decent si sunt convinsa ca asa o sa fie:O)
Toate cele bune!
Foarte frumoasa povestea. Am citit, am admirat, am rezonat. Si mi-ar placea la nebunie sa pictam impreuna intr-o zi insorita 🙂 Toate bune! Cu drag, Monica (din Deva, ca sa vezi, ce mica e lumea)
Monica, multumesc mult! Da si eu sper sa putem picta impreuna intr-o zi:O)
Eu am avut o prietena foarte buna la scoala de arte in Deva. Am corespondat cu ea ani de zile, Anca era numele ei, ne-am cunoscut intr-o tabara la Navodari unde de fapt profesorul ei mi-a sugerat sa merg la arte….de atunci mi-a intrta in cap pictura:O)
Nu mai stiu de ea nimci si nici cum as putea-o regasi, dar mi-ar face mare placere sa stiu de ea….nu imi amintesc din pacat enumele de familie
Probabil ca au trecut peste 25 de ani de cand nu te-am mai vazut, dar
povestea ta m-a incantat si ma bucur pentru tine. Daca vei reveni in Romania
poate vei trece si pe la noi. Iti dorim sa a-i parte de viata pe care ti-o doresti.
Unchiu Nelu ma bucur asa de mult ca ne-am revazut zilele trecute din intamplare. Ce mica este lumea!
Nu cred ca mai ajungem pana la urma la Lugoj ca e masina in service:O(
Va imbratisez pe toti cu drag si sper sa ne revedem data viitoare cand sunt in tara! Saluari lui Sergiu si Virgil si tusa Ruja. va pup
Asa sa fie. Sper sa ne vedem data viitoare. CU bine
Nelu
superb. ma pregatesc sa vin in bali si parca timpul se dilata si nu mai vine ziua aceea in care sa incep sa fac bagajul. ma reintorc in ubud 🙂 ce poate fi mai frumos!?!
O POVESTE MINUNATĂ.FELICITĂRI OANA!SPER DIN SUFLET SĂ AI SUCCES ŞI SĂ REUŞEŞTI ÎN TOT CEEA CE ÎNTREPRINZI.PUPICI DIN HUNEDOARA.
[…] Mai multe despre aventura Oanei poti citi aici […]