Europe Exotica (ep. 1). Povestea din spatele palmierilor.

Europe Exotica este o călătorie de multe zeci de mii de kilometri prin aer, pe apă și pe uscat, care încearcă să descopere și să înțeleagă teritorii îndepărtate care au aparținut sau aparțin în continuare Europei. Traseul a inclus două insule din Oceanul Indian: La Reunion și Mauritius și patru din Marea Caraibilor: Martinica, Santa Lucia, Dominica și Guadelupe.

Proiectul  este susținut de Air France România, care a oferit zborurile, și de Banca Transilvania, care a oferit fondurile necesare prin intermediul cardului BT Flying Blue Premium. Le mulțumesc sponsorilor fără de care această călătorie nu ar fi fost posibilă – și pe care o să-mi permit să îi pomenesc în poveste – și vă doresc tuturor lectură plăcută.

În spatele palmierilor.

Boeing-ul trei șeptari al companiei Air France, pe jumătate gol, se ridică sprinten deasupra Parisului, face un semicerc în aer, pe deasupra acoperișurilor ruginii și a parcurilor verzi și își înfige nasul către sud-est amușinând parfumul de mirodenii care-l așteaptă la capătul drumului. Îl știe, a mai fost acolo.

Încă înainte de a atinge altitudinea de siguranță la care centurile se dezleagă și toți pasagerii simt brusc imboldul de a merge la toaletă, vechea Europă se pitește după un strat gros și posomorît de nori, să nu care cumva să trag cu ochiul în intimitatea ei și să scriu cine știe ce despre cele văzute.

Precauție zadarnică. Nu m-a interesat niciodată ce face omul la el în casă. Cu atât mai puțin ce face continentul. În schimb aș vrea să aflu ce a făcut și ce face Europa prin casele altora, unde și când crede că nu o vede nimeni, deși cerul e limpede și senin. De asta sunt aici, într-o cariocă de aluminiu, la capătul liniei galbene și pixelate care începe deasupra Parisului și se termină, zece mii de kilometri mai la stânga-jos, unde Oceanul Indian se pregătește să ia în piept coasta estică a Africii: St. Denis, La Reunion, teritoriu francez d’outre mer.

Am plecat de acasă marți, am stat 3 zile în Bangkok, apoi am zburat douăsprezece ore până la Paris, stop de o noapte, o tură de trei zile în Maroc, încă un stop, fuga la București, ultimele pregătiri, înapoi la Paris, altă noapte la hotel și toate astea doar ca să ajung la punctul de start al călătoriei. E abia primul ceas și primele mile dintr-un drum lung, care va acoperi două mări, patru emisfere și șase insule. Știu ce mă așteaptă. O cale frumoasă și grea la capătul căruia voi fi rupt de oboseală. Fiecare minut de odihnă va cântări valoarea lui în aur, diamante sau mirodenii dintre cele mai rare.

Sunt două scaune libere în dreapta mea și n-am să le las așa prea multă vreme.  Cobor oblonul, întrerupând fluxul de lumină argintie care scaldă bucățica mea de cabină, îmi trag gluga peste cap și mă întind, cât îmi permite pătura, într-un somn scuturat de turbulențe și de întrebări.

Mă trezește, câteva ceasuri mai târziu, o bătaie pe inimă. Am traversat Mediterana. Europa cea veche a rămas în urmă savurându-și ultimii dumicați de brunch, pregătindu-se pentru o ieșire în parc, pentru un concert sau pentru o plimbare cu bicicleta.

Cobor ochii pe hublou. Zburăm deasupra Nilului. Fractalii lacului Nasser se replică fidel și infinit în toate direcțiile, până în albul orb al orizontului. Aici e Egiptul, dincolo e Sudanul, iar în dreapta – Sudanul de Sud, cel mai tânăr stat al lumii. Din avion nu se vede nicio diferență.

Nilul se rupe în două. Unul continuă către sud, altul cotește spre est, conducându-ne, în drumul spre ocean, pe deasupra Marelui Rift, colosala fractură din trupul Africii cauzată de inaplanabilul conflict dintre plăcile tectonice. Estul și vestul, geologice de data asta, încercând să se scufunde unul pe altul în măruntaiele pământului, ca în duelurile dintre Făt Frumos și Zmeu. Care e binele și care e răul nu se știe. Geografia nu judecă așa.

Un ceas mai târziu suntem deasupra Somaliei. Cu miriadele ei de râulețe roșiatice împânzind haotic carnea putredă a pământului, țara pare un stârv jupuit și lăsat să bălăngăne în bătaia crudă a soarelui. Poate că impresia mea și metafora de mai sus sunt influențate de ceea ce știu că se întâmplă la câțiva kilometri sub burta avionului. Sau poate că dimpotrivă, destinul a fost scris încă de la început în scoarța pământului, iar oamenii nu fac decât să îl transpună în limbajul istoriei.

Se lasă întunericul. După Mogadisho cotim către Ocean și, printre ultimele gene de Soare, apuc să mai văd doar o frântură din colțul nordic al Madagascarului. M-am despărțit de Africa și, zburând încă un-ceas-două voi traversa Ecuatorul și voi ajunge în cealaltă Europă: Europa de departe, Europa creolă, fierbinte, vulcanică la propriu și la figurat, Europa exotică.

Când vorbim despre asemenea depărtări tropicale anticipăm imagini cu plaje și palmieri, cu oameni colorați și nisipuri incolore, anticipăm o stare de bine și de vacanță. Vei avea parte și de asta pe durata serialului. Dar, cum vei sta tu confortabil în hamac cu o bere rece în  mână, lasă pentru câteva minute azurul lagunei și aruncă o privire pe partea cealaltă a paradisului, în spatele palmierilor. Acolo se ascund povești mult mai interesante. Am să încerc să ți le spun.

Imperii vechi și noi.

După dramaticele reașezări geopolitice care-au urmat celui de-al doilea război mondial (fie-i numele scris cu litere mici) o mare parte din fostele colonii și-au declarat independența. În cele mai multe situații, din nefericire, emanciparea nu a adus cu sine pacea și prosperitatea popoarelor, ci propulsarea unor clici locale fără scrupule. Practic, puterea imperială s-a transferat, cu arme multe și bagaje toxice, celor care dădeau mai bine cu pumnul.

Au urmat decenii de teroare în care diverse grupuri etnice, adunate de-acum forțat în chinga arbitrară a granițelor coloniale, au vărsat oceane de sânge fie pentru supremație, fie pentru supraviețuire. Și continuă să verse. În Libia, în Somalia, în Nigeria, în Mali și Dumnezeu știe ce se va întâmpla mâine. Doar în secolul acesta și doar pe continentul negru au avut loc 18 conflicte intra- sau inter-statale, peste care planează  drona tot mai consistentă a marelui război împotriva terorismului.

Nici Asia nu a scăpat de efectele dezastruoase ale “emancipării popoarelor”. Priviți Myanmarul, care abia în ultimii ani și în urma unor presiuni externe care frizau amenințarea armată, face sforțări să iasă din cleștele unei dictaturi militare instalate pe ruinele Birmaniei britanice cu 50 de ani în urmă. Țara își va reveni greu, dacă își va reveni vreodată.

Indonezia, cea mai mare țară insulară din lume, poate fi definită, în termenii lui Paul Johnson, drept “Imperiul Javanez”. Teritoriile care până la război fuseseră controlate economic și militar de Olanda au încăput pe mâna unui grupuleț de javanezi iuți de mână, tari în gură și degrabă vărsători de sânge. Toată structura socială prezentă de-a lungul miriadelor de insule și insulițe ale arhipelagului, deja mototolită de cizmele batave, s-a spulberat în câțiva ani. Vechile elite locale, micile regate din Bali, Sumatra sau aiurea, și-au depus coroanele la picioarele Revoluției lui Soekarno. I-au urmat cei 20 de ani de teroare sângeroasă instaurată de Suharto, un alt mare dement al istoriei, teroare care abia acum începe să fie documentată și prezentată lumii.

De la Independență toată Indonezia, indiferent de limbă, religie, etnie, muncește pentru extrem de corupta Jakartă musulmană. Despre conflictele deschise ori mocnite din Aceh, Timor, Papua sau Moluce nu se scrie prea mult atâta vreme cât Indonezia e, teoretic, democrație. Dar ca să înțelegem cât de mult a evoluat democratic Indonezia e suficient să ne gândim că, din 1945 până în 2015, țara a avut doar șapte președinți printre care Soekarno (45-67), fiica lui Soekarno (01-04) și proxy-ul fiicei lui Soekarno (Jokowi, ales anul trecut).

Atât despre emancipare, independență și autodeterminare. Pentru moment.

Cel mai lung zbor intern din lume.

Mișcarea de emancipare nu a cuprins însă absolut toate fostele dominioane. Unele au rămas agățate atavic, de voie sau de nevoie, de facto sau de iure, în plasa colonială a fostelor imperii, fie că vorbim despre Regatul Unit al Marii Britanii, despre Franța, Olanda, Statele Unite sau chiar Norvegia.

Doar Franța deține, în anul de grație 2015, nu mai puțin de 16 departamente, teritorii sau colectivități d’outre mer (DOM-TOM) împrăștiate pe tot globul, din nordul Sudamericii până în coasta Madagascarului, din mijlocul Pacificului sau al Mării Caraibilor până către apele antarctice. Teoretic se poate zbura în jurul lumii vizitând doar Franța, ceea ce pune compania Air France în situația amuzantă de a opera cea mai lungă cursă internă din lume – Paris-Papeete, cu o escală – și cea mai lungă cursă internă non-stop: Paris – St. Denis, adică cea pe care mă aflu.

După 9700 de kilometri, după ce-am survolat sudul Europei, Mediterana, o treime din coasta răsăriteană a Africii și un sfert de Ocean Indian, primul lucru pe care îl observ la ieșirea din avion este un sticker pe care scrie “Uniunea Europeană”. Și, pentru ca cercul să se închidă perfect, aeroportul poartă numele lui Roland Garros, celebru aviator născut în Reunion la finele secolului XIX. Caută-l pe Google. Vei avea ocazia să afli foarte multe lucruri interesante despre eliminarea prematură a Mariei Șarapova.

Pregătesc cartea de identitate, în ideea că o să vă amuz povestind cum am intrat în outre mer doar cu buletinul, și i-o flutur pe sub nas singurului om în uniformă peste care dau în aeroport. Bărbatul, pesemne posomorât că e la muncă într-o seară târzie de weekend, nici nu se uită la cartonașul meu plastifiat și mă mână cu un gest decartant către banda de bagaje. Cum, conform normelor internaționale, avionul e considerat teritoriu al țării operatoare, se cheamă că am zburat 11 ore fără să ies o clipă din Franța. Rusia, cu al său Khabarovsk-Adler (doar nouă ceasuri și jumătate) e mic copil.

(P)remium și Priority.

Îmi pipăi buzunarul de la spate. Am acolo un alt card care, în următoarele săptămâni, îmi va fi mult mai util decât cel de identitate. E un card de credit BT Flying Blue Premium destinat celor care călătoresc mult și foarte mult. Mi l-au dat cei de la Banca Transilvania și m-au sfătuit să îl folosesc cât pot de des, în detrimentul cash-ului, pentru că fiecare euro plătit cu cardul îmi aduce mile în cont. În plus am acces la lounge-urile din Otopeni si Cluj, am asigurare medicală inclusă, mile bonus la promotii și alte facilități care prind bine la drumuri lungi și dese.

Mai am un card, Platinum-ul de frequent flier FB, care îmi face viața extraordinar de ușoară. Bagajul meu, pus încă de la Paris cu eticheta ‘’Priority”, ajunge printre primele. Ies din arena Roland Garros cu senzația ciudată că am învins, deși am fost eliminat din primul tur. Îmi aprind binemeritata țigară de după victorie și o sun pe gazda mea, Suzanne, să vină să mă ia.

Curat Reunion.

– Ajung în 20 de minute, că trebuie să culc copiii. Cum te recunosc?
– După față, preferabil. Sau după valiza roșie.

La câțiva metri mai încolo s-a mai adunat un pâlculeț de fumători. Patru bărbați între două vârste își desfac nădușiți gulerele canadienelor groase pe care le-au purtat pe avion și aprind țigări unul de la altul. Nu par francezi metropolitani și, din sunetele care răzbat până la mine, nici nu vorbesc franceza.  Unul dintre exercițiile mele preferate când umblu e să ghicesc originea pasagerilor după fizic și gesturi. Dar pe cei patru nu știu de unde să-i iau, mă apropii ca să le aud vorba.

– Nea Nicule, când a zis băiatu ăla că vine să ne ia?
– Nu știu, Fane, tre să apară.

Nea Nicu din Gorj, nea Fane din Medgidia și încă doi nea, tehnicieni români. Au venit să automatizeze noua fabrică de ciment de lângă St. Denis. Și eu?

– Nea Brăduț din Urziceni.

Curat Reunion, coane Fănică.

Foto: Brad Florescu. Echipament: SONY A7. Imaginile din galerie sunt un preview pentru cele pe care le vei vedea de-a lungul foiletonului. Ca ai o idee despre ce urmează.

(va urma)