Nomadice (21). Sfinții pescari.

Când mi se întâmplă – destul de rar, recunosc – să mă trezesc înainte de zori, dau o fugă până la plajă să văd răsăritul. De fiecare dată mă întâlnesc cu același cuplu de bătrânei, care își întind năvodul la câțiva metri în larg.

După vreun ceas de pescuit pleacă acasă cu 10-15 peștișori în găleată, nu mai lungi decât o palmă. Mi-e drag de ei de nu mai pot. Și, chiar dacă e evident că sunt oameni nevoiași, nu pot să nu-i invidiez un pic: cine mai primește mic dejun gratuit în fiecare zi?

Nu doar pe mine mă fascinează pescarii. E plin internetul de povești, de imagini care le glorifică simplitatea și bunul simț. Deși au trai greu și mulți dintre ei abia o duc de pe azi pe mâine, omuleții aceștia exercită asupra noastră un farmec implacabil. Stilul de viață pescăresc este printre cele mai idilizate, iar “satul de pescari uitat de lume” echivalează, în cultura modernă, cu Paradisul regăsit.

Pe undeva așa și este. Pescarii constituie ultima breaslă de “culegători” a omenirii. În vreme ce toți ceilalți pământeni își cultivă sub o formă sau alta hrana, depinzând în mare măsură de ce-au sădit, pescarii adună în năvoade fructe coapte de-a gata. Marea, lacurile, râurile, sunt tot atâtea grădini ale Edenului din care ultimii copiii fără de păcat, pescarii, au voie să culeagă liber, cât le poftește inima și cât le permite meșteșugul.

Pescarii sunt făpturi amfibii care trăiesc la granița dintre două lumi: cea solidă, previzibilă, a uscatului și cea misterioasă, în permanentă schimbare, a apelor. Nu aparțin de fapt niciuneia dintre ele. Oriunde s-ar afla, ochii lor decolorați de soare privesc întotdeauna spre tărâmul celălalt. Când se află pe țărm caută marea; din larg, mijesc către conturul uscatului. Casa e întotdeauna dincolo.

Două lumi și două legi. Pe mare ai voie să faci lucruri interzise pe uscat, dar există multe reguli a căror încălcare te poate costa scump. Și invers: scapi dintr-o furtună teribilă, ajungi la țărm, te urci pe motocicletă și 50 de metri mai încolo iei amendă pentru că nu purtai cască.

Puțini dintre noi dau importanță semnelor naturii așa cum o fac pescarii, a căror viețuire și supraviețuire sunt scrise în forma norilor, în fazele Lunii sau în ploaia care va veni.

Două treimi din suprafața planetei este acoperită de oceane, iar oamenii de știință au explorat în profunzime doar o minusculă parte. Dar pescarii, fără diplome de oceanografi și fără sonare performante, ascultă și înțeleg de mii de ani vocile misterioase din adâncul mărilor: aici e pește, aici nu.

Așa cum scriam acum câteva săptămâni, gradul de libertate a unui individ se poate exprima ca raportul dintre elementele predictibile și cele impredictibile din viața sa. Din această perspectivă, pescarul este un condamnat. Condamnat fără drept de apel la o lungă și extenuantă libertate.

Pescarul nu știe niciodată cât pește va prinde sau dacă va prinde vreunul. Nu-i poate garanta nevestei că se va întoarce la o oră anume sau că se va întoarce vreodată. Poate-l prinde o furtună și trebuie să aștepte. Poate barca va lovi ceva și se va scufunda. Sunt incertitudini pe care noi nu le avem când plecăm la supermarket să luăm de-ale gurii.

În cultura Mesopotamiei, pescuitul era considerat o îndeletnicire sacră. Dintre cei doisprezece apostoli, patru au fost pescari: Andrei (primul chemat), Petru, Iacob și Ioan (Evanghelistul). Și nu sunt singurii sfinți din calendarul creștin care și-au lăsat lotcile pentru a deveni „pescari de oameni”.

Poate că prin natura vieții și muncii lor pescarii sunt mai înclinați către intangibil. Când toată existența ta depinde de voia sorții, de toanele mării sau ale bancurilor de pești, ești mai înclinat să crezi că există un Ceva mai puternic deasupra ta, un Ceva care face și desface toate ițele lumii. Libertatea smerește.