Nomadice (23). Pentru viață. Învățăturile gândacului Mișu.

În urmă cu vreo două luni, iese Elena de la duș și-mi atrage atenția:

– Vezi că avem un gândac în baie.
– Aoleo!, reacționez imediat, gândindu-mă, ca bărbatul, că lighioana mi-a speriat sau dezgustat iubita.
– Să nu care cumva să-l omori. E drăguț și nu face niciun rău. Lasă-l în pace.

Gândacul cu pricina, pe care aveam să-l reîntâlnesc de multe ori în „camera lui”, era o libarcă obișnuită, din soiul acelora care declanșează panica printre gospodine. Nu doar că nu l-am omorât, dar am avut grijă să-l menajăm, evitând să stropim cu dușul în colțul unde se culcușea. Dacă i-am fi cunoscut preferințele culinare i-am fi servit și trei mese pe zi.

Culmea e că și pisicile noastre, care se dau în vânt  la propriu după gângânii, l-au lăsat să se plimbe pe sub nasul lor fără să încerce măcar să-i dea o lăbuță după ceafă. Parcă știau că e de-al casei. L-am botezat Mișu.

Am fost plecați o lună și, la întoarcere, nu l-am mai văzut. Am avut o scurtă strângere de inimă: s-o fi supărat că l-am lăsat singur și o fi plecat, o fi murit de foame sau de bătrânețe, s-o fi luat în gură cu mâțele până la urmă, mititelul de el?

Acestui șir de îngrijorări i-a urmat o alta, de data asta autoreferențială: Brăduțe, e o libarcă, un gândac de bucătărie scârbos pe care oamenii normali îl storcesc de cum îl văd, iar tu îți faci griji pentru el după ce l-ai tratat ca pe un oaspete de seamă; ai luat-o razna?

Și da, și nu, depinde de perspectivă.

Astronomii de la NASA ori cei de la Agenția Spațială Europeană ne mai scot din când în când din prozaica paradigmă cotidiană anunțându-ne că au descoperit un nou corp ceresc pe care ar putea exista condiții propice vieții: urme de apă, ceva atmosferă, o temperatură nici prea-prea, nici foarte-foarte. Moment în care reîncepem să visăm la un viitor în care omul va popula întregul Univers, ca în romanele SF. Iar distrugerea sistematică a Terrei pare mai puțin gravă din moment ce există, măcar teoretic, o portiță de scăpare.

Cert e că niciuna dintre instituțiile preocupate cu studiul spațiului cosmic nu a descoperit până acum dovezi de viață extraterestră endemică. Și, fără să dețin dovezi științifice, îi anunț pe astronomi că nici nu vor găsi vreodată astfel de dovezi. Viața e un miracol exclusiv terran. Mi-o spune bunul simț.

Sigur, nu exclud existența unor entități eterice, energetice, minerale, înzestrate cu un soi sau altul de conștiință. Poate că astfel de făpturi există și pe Pământ nevăzute și neștiute de oameni. Dar aceste entități nu pot fi asimilate ideii de viață.

Asemeni calculatoarele sau roboților care, deși gândesc și acționează, nu se nasc și nu mor (se fac și se defectează), nu se curtează, nu se împerechează și nu se înmulțesc, nu se bucură, nu simt nici plăcere, nici suferință. Toate computerele lumii la un loc nu au în ele viață cât gândacul de la mine din baie. Toate stelele, planetele, sateliții, asteroizii, supernovele din Univers, cu excepția Terrei, nu au în ele viață cât gândacul de la mine din baie.

Viața e un miracol în toate formele sale. Și când mă refer la “formele sale” nu susțin ierarhizarea viețuitoarelor după gradul lor de complexitate, înzestrare, aptitudini, inteligență. Viața este o simfonie a materiei, a spiritului și a energiei în care partitura fiecarui instrumentist, oricât de mic, este esențială pentru armonia întregului.

Eu, albina care dă târcoale pe la geam, găinile vecinului și cocotierul de peste drum colaborăm în permanență, fie că ne dăm sau nu seama, pentru a face simfonia să răsune și mâine. Vorbim de fapt despre o viață colectivă, planetară, pe care o partajăm cu toate celelalte făpturi. Nu noi avem viață, ci viața ne are pe noi. Suntem, dacă vrei, niște terminale ale acesteia.

Eagle Nebula. Sursa imaginii: bbc.com

De câte ori văd imagini din Cosmos obținute de sonde sau de telescopul Hubble am un sentiment hibrid, de fascinație și tristețe.

E atâta singurătate în fotografiile acelea cu galaxii și supernove, atâta energie canalizată spre neant, atâta lipsă de dragoste, atâta zădărnicie încât, orice ar susține cartografii Cosmosului – Terra e doar un grăunte de nisip pe orbita unei stele mediocre din marginea unei galaxii oarecare -, nu reușesc să-mi cenzurez gândul că, la un alt nivel decât cel pur mecanic, întregul Univers se învârte minunându-se în jurul acestui punct albastru pe care trăiesc gândaci de bucătărie.

Aveți grijă de viață. Alta nu există.

(Mișu e bine, se pitise după chiuvetă.)