Răsărit și Apus (2). O zi și o noapte în brațele lui Katie.

Notă: Serialul Răsărit și Apus, o poveste despre libertate și cumpătare, a fost posibil mulțumită susținerii financiare acordate de Unilever și zborurilor oferite de Air France/KLM, companii cu proiecte pe termen mediu și lung în zona sustenabilității. Articolele pot conține referiri la acțiunile sau serviciile sponsorilor. Lectură plăcută (durează 9-10 minute). Episodul 1 e aici.

Un urs polar pe străzile Bretaniei.

Cine știe, poate că peste două-trei decenii văzduhul de deasupra Brest-ului va răsuna de glasul muezinului, dar în dimineața asta de martie 2016 încă mai vibrează sub clopotele bisericilor. E Duminica Paștelui catolic. Că Hristos a înviat e clar. Mai puțin clar e ce s-a întâmplat cu restul lumii. Străzile sunt la fel de goale ca acum 12 ore. Doar o geacă roșie și un rucsac albastru colorează străzile gri-pustiu ale capitalei bretone. Sunt eu căutând o mașină.

E drept, dacă nici nu te mână pioșenia să mergi la slujbă și nu te dă nici nevasta afară din casă, n-ai niciun motiv să scoți nasul din bârlog pe o vreme ca asta. Soarele mai scapă câte un zâmbet peste umerii norilor cerniți, dar vântul care bate furios și rece dinspre nord-vest miroase ca un urs polar rupt de foame, gata să sfâșie pe oricine i-ar aține calea. Până la portul din Roscoff, unde e baza feriboturilor care traversează spre Cornwall, iau un taxi. Autobuzul cu care plănuisem să fac drumul are liber azi, ciocnește ouă roșii.

Șoferul taxiului e francez get-beget, ceea ce mă surprinde. Din ce văzusem pe la Londra, Paris, Roma sau New York, trăsesem concluzia că, la occidentali, nimeni nu-i taximetrist în țara lui.

– De unde sunteți? mă întreabă  în timp ce scotocește prin torpedou după CD-uri.
– Din România.
– Ce coincidență. Și mașina mea e tot de-acolo. Dasia.
– Dacia.
– Așa se pronunță?
– Da’ cine mai știe…e un subiect controversat.

Aproape toți francezii pe care i-am întâlnit în viața mea au același răspuns la întrebarea do you speak English: ă lițăl bit. Asta poate însemna “mă descurc cât să nu mor dacă ajung prin America” sau „am studiat literatura engleză 10 ani la Cambridge” sau „dacă simt că mor trec în Canada”. Bărbatul de la volan îmi aduce aminte de sonatul din Caraibe care credea că poate transforma spaniola în engleză dacă începe fiecare propoziție cu “my friend, tomorrow morning”.

– Mistehr, you know, on peut fumer dans la voiture.
– Vraiment?
– Special service. Fohr you, you know?

Mistehr și ghroază.

În București nu se mai poate fuma nici pe treptele cârciumilor, iar nelegiuitul ăsta de breton mă îndeamnă să pufăi în mijlocul de transport destinat publicului. Occidentul ne-a dat atâta civilizație că nu i-a mai rămas nimic și pentru sine?

De la Brest la Roscoff sunt 60 de kilometri printr-un peisaj bipolar. Când soarele se îneacă printre norii grei, pajiștile se acoperă instantaneu cu o peliculă cenușie, iar siluetele copacilor se bâțâie amenințător, ca niște scheleți care râd, glumesc, dar nu părăsesc incinta.  Când astrul reușește totuși să se smulgă din lanțuri, iarba încinge hore orbitoare în jurul caselor bretone din piatră de râu, solide, grele și calde ca niște inimi de bunic.

Ajungem în port, unde ferestrele de sticlă ale clădirilor joacă măgărușul cu razele soarelui, pasându-le de la una la alta într-un vacarm de lumină. Cursa costă 160 de euro. Îi întind șoferului o hârtie de o 100, una de 50 și una de 20, scuzându-mă că n-am bani ficși. Dă din mână, indulgent:

– Nu e nimic, mistehr, lăsați așa.

Sunt din ce în ce mai convins că toți taximetriștii lumii vin de pe aceeași planetă, o planetă-pirat pe care nu există legi, nici măcar cea a gravitației. Un fel de reptilieni. Lăsați așa. Lăsăm.

Feribotul Armorique e aproape la fel de lat ca portul care-l adăpostește și de câteva ori mai înalt. Nava are 168 de metri, nouă punți și poate transporta 1500 de pasageri și 470 de mașini. Traversarea Canalului, care va dura 7 ore, este făcută posibilă de cele două motoare care dezvoltă, împreună, 64.000 de cai putere.

Cum astăzi la bord nu par să fie mai mult de două sute de oameni, calculez că porția mea din forța de propulsie se apropie de cea a unui Subaru Impreza STI WRC. Practic, trec în Anglia la bordul unei mașini de curse. E cel mai nesustenabil lucru pe care îl fac tura asta, dar n-am încotro. Punctualitatea scoate fum.Oricum alte opțiuni nu mai am.

– Asta e ultima cursă, îmi spune o stewardesă de la puntea 5. Cea de la noapte și cele două de mâine sunt anulate din rațiuni meteo.
– Cum ar trebui să fie vremea ca să țină în port o ditamai nava ca Armorique, doamnă?
– O să vedeți imediat ce ieșim în larg.

Vântul bate în continuare cu furie, dărîmând pasagerii care se aventurează pe punțile deschise să-și facă selfiuri. Soarele ieșise din nori doar ca să ne amăgească: uite, dom’le, e frumos afară, o să fie OK drumul, relax, chill, zen. Vaporul sună de trei ori din horn și pornim, duduind și scârțâind, către Anglia. Cum nu mâncasem nimic azi, iar vremea rece mă istovise de puteri, urc la autoservirea feribotului să-mi iau de-ale gurii. Mare greșeală.

Cum mă așez la masă și apuc furculița, nava de 30.000 de tone se înclină violent către dreapta, apoi către stânga,  lovită de primul val de larg dintre cele nenumărate care ne stau înainte. Pasagerii de pe culoare încep să se legene ca unii care au petrecut toată noaptea în cârciumă. Podeaua restaurantului zornăie sub farfuriile și tacâmurile căzute de pe mese. Se aud câteva țipete.

Reușesc să îmi salvez prânzul în ultimul moment, dar îmi dau seama că n-o să pot să mănânc fiindcă ambele mâini îmi sunt ocupate: cu una țin tava să nu zboare de pe masă, cu cealaltă mă țin pe mine să nu cad de pe scaun. O să mor de foame cu mâncarea sub nas?

Mintea omenească, leneșă și alintată atunci când totul e în regulă, găsește imediat soluții de avarie dacă e cazul. De asta am eu parapon pe rasa umană: ar putea trăi atât de simplu și de curat dacă nu s-ar bălăci în confortul artificial al atâtor lucruri de care nu are nevoie.

Restaurantul are ferestre la babord. Prin ele se vede marea. Cu oarecare greutate, îmi schimb poziția ca să pot privi afară. Apuc bine tava, mă țin de scaun și aștept. Un nou val ne lovește din travers, ne înclinăm iar, cu țipete și zornăit de tacâmuri căzute. Până la următorul val estimez că vor trece 15 secunde. Înfig repede furculița în pui, iau o gură zdravănă de piure și haț, mă apuc înapoi de tavă și de scaun.

Următorul val mă găsește mestecând, dar cu ghearele încleștate pe ce contrază în viață: scaunul și burdihanul. În stilul ăsta, reușesc să-mi isprăvesc porția după 20 de minute. Cred că n-am mâncat niciodată atât de încet. Lasă, că e mai sănătos. Se impune o țigară pe punte, la aer curat.

Marea, o fiară încolțită.

Pentru a condensa informațiile despre condițiile de navigație în cuvinte cât mai puține, marinarii se raportează la Scara Beaufort, inventată de contra-amiralul irlandez Francis Beaufort. Este, dacă vrei, varianta maritimă a scarei Richter.Sistemul are treisprezece gradații, fiecare desemnând un set de condiții meteo-marine, de la 0 – calm total, nici vânt, nici valuri – până la 12, adică uragan.

Ce observ eu de pe punte arată așa: vânt foarte puternic împotriva căruia pot să înaintez doar oblic, ca Michael Jackson în Smooth Criminal, valuri de 4-5-6 metri (îmi e greu să le măsor de la înălțime) ale căror creste decapitate de rafale explodează în fuioare de spumă, adică un grad Beaufort 7 spre 8, cu premise de 9 pentru la noapte și mâine. La astfel de magnitudini primești și nume, să te țină lumea minte. Doamnei de față i s-a spus Furtuna Katie.

Marea arată ca o fiară rănită, prinsă la înghesuială și lovită fără milă de bătăușii furtunii. Urlând, se zbate să scape din încercuire, dar n-are pe unde fiindcă nenorocita de Katie i-a încuiat poarta spre Atlantic. Armorique, cu cele treizeci de mii de tone ale sale, e doar un purice pe spinarea fiarei. Iar eu… eu nu exist.

Trei pescăruși îl contrazic pe Darwin.

Mai aprind o țigară ca să nu fiu nevoit să ies din nou peste un sfert de oră în urgie, și fumez ținându-mă de scrumiera bine înșurubată în punte.

Mi se alătură o tînără cu o piele orbitor de albă și un păr orbitor de negru, pe care vântul i-l fâlfâie în toate direcțiile, dându-i un aer de Medusa. În pofida vicisitudinilor, fata prestidigitează niște tutun în foiță rulează o țigară. Și-a pierdut bricheta, o cere pe a mea. O laud pentru dexteritate, îmi zice că în Bretania bate vântul tot timpul și s-a învățat.

O cheamă Sandrine, are 20 de ani, e de fel din Brest și se îndreaptă spre Țara Galilor, unde va face practică într-un hostel de backpackeri. E studentă la limba engleză, limbă pe care o vorbește bine. Încă.

– Mă bucur că ne-am cunoscut acum și nu peste două luni, îi zic.
– De ce?
– Pentru că după ce te vei întoarce dintre galezi o să-mi fie imposibil să înțeleg ce spui.
– Haha, nu m-am gândit la asta. You are a funny guy.

Din vorbă în vorbă aflu că stăm în același hotel: Copthorne. Stabilim să ne revedem la debarcare și să împărțim un taxi. Avertisment: fumătorii mor mai tineri, dar asta abia după ce își fac o droaie de prieteni la țigară.

În curând se va lăsa bezna. Mai sunt două ore de drum pănă la Plymouth și marea, în loc să se liniștească, a turbat și mai tare. Curge dinspre vest ca un fluviu scăpat din matcă, iar prin fereastra largă de la prora nu se văd decât deflagrațiile spumoase ale valurilor pe care feribotul le încasează stoic în bărbie.

În vremea asta, de-a dura navei pe care toată lumea se ține de ce apucă, trei pescăruși cenușii prind peștii năuciți de siaj și, păstrându-și miraculos echilibrul pe valurile uriașe, ronțăie prada cu un calm de neclintit. Darwin a avut dreptate, dar numai până la un punct: evoluția nu s-a încheiat cu noi.

Semnul de la intrarea în port spune Welcome to Plymouth, iar burnița rece îl completează: Get The Hell Outa Here As Quick As You Can. Cei câțiva norocoși care și-au adus și mașinile din Franța sar la volan și se pierd în întuneric fără să ne întrebe pe noi, ăștia cu doar două picioare, dacă ne-ar putea lăsa undeva în drum. Pun pe mine toate mantalele de ploaie pe care le găsesc prin rucsaci și, mulțumită lor, ajung în port ud doar până la genunchi.

Suntem ultima cursă pe ziua de azi – și pe zilele care vor urma – iar paznicul terminalului de pasageri se grăbește să închidă. Ne aciuăm, vreo 20 de rătăciți, sub o copertină care nu ne poate adăposti de ploaia aproape orizontală. E și Sandrine aici, răsucindu-și o țigară cu aceeași dexteritate independentă de condițiile meteo. A chemat deja taxi, ajunge în 10 minute. Am un foc?

După cursa cu Duster-ul de azi de dimineață, accentul taximetristului care descinde dintr-un Vauxhall negru mi se pare atât de firesc încât îl iau tare imediat după ce urc în mașină:

– Romanian or Bulgarian?
– Romanian. Stephan from Sibiu.
– Du-mă la un bancomat, că n-am lire să-ți plătesc.
– A, astea de pe lângă port îți iau taxă, te duc eu la unul fără.

Facem un mic ocol. Stephan from Sibiu nu doar că m-a dus la unul fără, dar la sosire mi-a făcut și reducere o liră și jumătate la prețul cursei „pentru că v-am ocolit”. Nu-l văd făcând purici în meseria asta, a venit de pe planeta greșită.

O noapte cu Katie.

Hotelul Copthorne e pustiu și rece. Recepționera, o blondă ascuțită, se înfige în noi abia după ce apăsăm îndelung soneria. Avem rezervare? Nu una, ci două. Nu sunteți împreună? Nu, împreună doar fumăm.

Femeia vorbește repede, turtește vocalele și înnoadă consoanele, vrea să scape de cuvinte ca de niște furnici pe buze. E accentul sudic cu care va trebui să mă lupt o săptămână pe Grayhound. Marcus și Freya sunt tot din Cornwall, un ținut mai apropiat etnic și cultural de Bretania decât de Anglia propriu-zisă. Ei, parcă istoria ține vreodată cont de oameni.

– Sandrine, ascult-o bine pe domnișoara recepționeră. În curând așa o să vorbești și tu, dacă nu mai rău.

În liftul care ne duce la parter întâlnim un tânăr cu trăsături evident sud-est-asiatice. Ideea că aș putea schimba chiar și câteva vorbe cu un malaezian sau indonezian mă încălzește. Îl întreb de unde e, îmi răspunde scurt și țanțoș – from Bristol.

Draperiile din cameră flutură deși ferestrele sunt închise și zăvorâte. Atât de tare bate vântul. Mă întreb cum o să dorm în atmosfera asta de punte de corabie.  Îmi așez hainele ude pe caloriferul călâu din cameră și pun niște apă la fiert în cana electrică.

Am un vraf de supe Knorr în rucsac, mi le-a dat Dana de la Unilever pentru situații de urgență. În pachet e destul concentrat pentru patru porții, iar eu mai mult de două nu cred că pot mânca. Sandrine stă la camera de alături; bat la ușa ei, îi înmânez o cană aburind a supă de pui cu tăiței și mă retrag s-o lipăi pe a mea.

Mănânc, fac un duș aproape fierbinte și, când ies, văd o luminiță albastră în colțul telefonului. Am un mesaj. E de la vecina:

“Tu viens?”

Tentația e mare, într-adevăr. Într-o noapte rece și ploioasă ca asta, într-un hotel englezesc pustiu, ușă de ușă cu mine stă o franțuzoaică tânără și drăguță care mă întreabă si je viens. E ca în filme. Ezit câteva clipe, gândindu-mă ce se va întâmpla după, dar cum omul e sortit greșelii – iar bărbatul cu atât mai mult –  cedez și îi răspund:

“Imediat. Trec să te iau și mergem la fumat.”

Aventura noastră se counsumă în mai puțin de două minute. E atât de frig după iar eu am părul încă atât de ud încât, ca să evit o foarte probabilă meningită, arunc țigara la jumătate și mă retrag în pat.

Când să adorm, o femeie s-a strecurat de după drapreii, m-a luat în brațele ei albereci și toată noaptea mi-a șuierat la ureche indecențe cu accent. Furtuna Katie. Aprigă muiere.

Mulțumiri.

La finalul episodului doi aș dori să mulțumesc următorilor:

– ție, pentru răbdarea de a citi până la capăt.
– companiei Unilever pentru că, din 2008 și până azi, a redus emisiile de CO2 și consumul de apă în procesul de producție cu 37%, respectiv cu 32%. Și pentru că nu se va opri aici. Mai multe despre asta găsești urmărind hashtag-ul #collectiveaction.
– concernului Air France/KLM pentru pionieratul în utilizarea combustibililor bio din surse sustenabile și pentru planul de a reduce emisiile de CO2 cu 20% până în 2020 față de 2011.

Foto: Brad Florescu. Echipament: Olympus OM-D E-M5 Mark II. 

(va urma)