Răsărit și Apus (4). Comoara din Canalul Mînecii.

Notă: Serialul Răsărit și Apus, o poveste despre libertate și cumpătare, a fost posibil mulțumită susținerii financiare acordate de Unilever și zborurilor oferite de Air France/KLM, companii cu proiecte pe termen mediu și lung în zona sustenabilității. Articolele pot conține referiri la acțiunile sau serviciile sponsorilor. Lectură plăcută (durează 8 minute doar cititul, un sfert de oră dacă te uiți și la filmuleț). Primele trei episoade sunt aici.

Comoara din Canalul Mînecii.

Motto: “There is no trade-off between business and sustainability” – Paul Polman.

Aseară am coborât în port să bem o bere. Pe eticheta sticlei de ale scria “since 1777”. Iar pub-ul unde ne-am cinstit, Chainlocker & Shipwrights, funcționa în același loc și sub același nume din 1650.

Când ne-am întors pe puntea lui Grayhound, corabie construită după planuri din 1776, colegii mei de echipaj au coborât în salon să mănânce – Freya ne făcuse pizza – iar eu am mai rămas un pic pe punte să fumez o țigară și să mă întreb: la ăștia de ce nu trece timpul ca la noi?

Oriunde mă uit, dacă fac abstracție de tușele discrete ale civilizației tehnologice – un automobil modern, o macara pentru descărcat marfa, o antenă GSM – nimic nu pare să se fi schimbat în ultimele două sau trei secole.

Aceleași case solide cu mușcate în ferestre, aceleași turme de oi care se prăbușesc sub propria mițoșenie, aceiași cai mătăhăloși numai buni de înhămat la căruțele pline cu rachiu, aceleași veliere zvelte ancorate una lângă alta în căușul golfurilor fluturând cu mândrie steagul celtic, aceleași priviri albastre care par să caute lumina unui far chiar și atunci când verifică prețurile pe raftul unui supermarket.

Ce au oamenii ăștia și nouă ne lipsește? De unde atâta continuitate încât, deși alcătuiesc una dintre marile civilizații ale planetei, deși au fost în avangardă politic, militar și tehnologic atâta vreme, au rămas atât de legați de the good old ways? Păi dacă mâine ceasul de la Greenwich se dă cu un milion și jumătate de ore înapoi, din Falmouth nu dispare decât pizzeria.

Există pe Pământ o resursă naturală mai prețioasă decât aurul, diamantele și petrolul la un loc. Unele state o dețin în zăcăminte practic infinite și ușor de exploatat. Altele trebuie să sape încontinuu după ea pentru a-și satisface măcar cererea internă. De exportat n-o exportă nimeni decât în cantități mici, pe perioade scurte și la prețuri descurajante.

E o resursă extrem de importantă fiindcă din ea se pot face albume rock de referință, tratamente împotriva celor mai crunte boli, universități de elită, revoluții științifice și filosofice, libertăți individuale. Dar, dincolo de toate aplicațiile sale, ea le permite celor care o dețin să pună istoria pe hold și să-și trăiască viețile.

Această resursă este pacea. În cazul englezilor, ea se extrage din Canalul Mânecii. Se extrage singură.

Înaintea ultimei ere glaciare, Marea Britanie (insula pe care se află Anglia, Țara Galilor și Scoția) făceau parte din continentul european. O putea invada oricine dar, spre norocul ei, pe vremea aceea nu existau oameni.

Dar cum Universul are niște intuiții formidabile, acum două sute de mii de ani, când primul Homo Sapiens primea lumina evoluției, o colosală ruptură tectonică despărțea Britania de continentul-mamă transformând-o în insulă pentru cel puțin o parte din totdeauna. Între ea și Europa apăruse o fâșie de apă amestecată cu melancolie. I s-a spus Canalul Mânecii.

Oricine a vrut să se facă britanic sau irlandez a trebuit să dispună de o corabie bună, de pricepere și de curaj. Astfel încât Canalul a jucat un triplu rol: a triat mâna de lucru, permițându-le doar celor mai temerari și mai pricepuți marinari să ajungă în noile teritorii, a favorizat dezvoltarea unui avanpost commercial sigur și stabil și, poate cel mai important, a apărat insula de cei cu intenții războinice.

În Canal și-au rupt dinții nume mari și sonore ale scenei istorice, de la armada invincibilă a lui Don Alfonso la Hitler, care a planificat și răs-planificat operațiunea Sea Lion până când Aliații au câștigat războiul.

Ultima invazie de oarecare succes a Marii Britanii i-a avut ca protagoniști pe olandezi și s-a întâmplat în 1688. Și poate că n-ar fi avut sorți de izbândă, dar i-a prins pe englezi atât nepregătiți – nu-i mai călcase nimeni de peste 6 secole – cât și mahmuri după ce sărbătoriseră Bonfire Night.

The next best thing.

Din zăcământul inepuizabil de pace al Canalului și din chimia lui  perfectă cu negoțul  s-a născut și Atlantic Brewery, o mică afacere de familie construită acum 11 ani pe temeliile unei ferme de secol optsprezece. Deși operațiunea e relativ recentă, ideea e veche de când bea omul: bere nepasteurizată, produsă în cantități mici din ingrediente organice. O parte din producție se vinde local, o parte pleacă la export. Dar nu prea departe și nu oricum.

Cei de la AB au apelat la Fair Transport pentru a-și trimite marfa peste în Franța. Plăcuta sarcină le-a revenit lui Marcus și Freyei, lui Grayhound și, implicit, nouă, echipajului primei traversări de Canal de anul acesta.

Nu transportăm mărfuri care au zburat deja 5000 de kilometri cu avionul, ține să-mi explice Marcus atunci când camioneta berăriei trage la cheu. Ferma e în Newquay, 25 de mile de aici, consumi trei litri de motorină s-o aduci în port. Nu-i așa o nenorocire să folosești un pic de combustibil.

– Și atunci de ce nu apelează toți producătorii la transport cu pânze?
– Din două motive. Primul: nu sunt destui transportatori ca noi. Și doi: e mai scump.

Ca să înțelegem ce înseamnă scump în termenii transportului naval, Grayhound facturează un euro per tonă per milă marină. În cazul nostru concret, pentru a duce două tone și jumătate de bere de la Falmouth la Douarnenez, Marcus și Freya încasează în jur de 500 de euro. Câțiva cenți per sticlă. Transportul cu nave container obișnuite este mult mai ieftin, uneori și de până la șaizeci de ori mai ieftin (în funcție de cantitate și distanță). Să-ți urci berile pe o corabie cu pânze e lux.

Dar pionieratul partenerial dintre berari și corăbieri funcționează promițător. În Bretania, Atlantic Brewery are deja clienți fideli care nu tușesc dacă plătesc o idee mai mult pentru o idee mai bună. Sticker-ele “Fair Transport” și “TWOT” (Trans-Oceanic Wind Transport), care semnalizează faptul că produsul a fost livrat în cea mai mare măsură prin puterea vântului, sunt embrionii unei mărci cu imens potențial. Am și o propunere de slogan: the good old ways are the next best thing.

Ajutați și de câțiva prieteni de-ai lui Marcus, încărcăm tonele de bere în mai puțin de jumătate de oră și ne așezăm la un ultim ceai cald înainte de plecare. Remy ne transmite prognoza așa cum a anunțat-o stația meteo la radio, pe canalul 16: cer senin, mare calmă, vânt 4-5 Beaufort, adică vreo 20 de noduri din care corabia noastră fâșneață va ciupi măcar 7.

Momentul acela.

Căpitanul primește prognoza cu o nedisimulată veselie. Asta înseamnă că vom ajunge la Camaret, destinația intermediară, în mai puțin de o zi. Ceea ce e foarte bine, fiindcă încărcătura de la bord e așteptată cu mare nerăbdare de însetații bretoni. Eu, în schimb, sunt dezamăgit și îngrijorat. Am străbătut o jumătate de planetă și m-am pregătit un an întreg ca să mă dau câteva ore cu barca.

Joel și Ed ne dezleagă de cheu, asistați de câțiva localnici curioși. Chiar și pentru bătrânul port Falmouth, imaginea unui velier care încarcă marfă e inedită. Se fac selfie-uri cu noi pe fundal. Apoi barca începe să tremure și un huruit nelalocul lui umple cala și se revarsă pe punte. Motorul. E prima oară când aud motorul lui Grayhound. Marcus simte imediat la ce mă gândesc:

– Ascultă-l atent, că nu prea o să mai ai parte de el. Îl folosim doar cinci minute, până ieșim din înghesuiala din port, pe urmă gata, până la destinație face nani.

După fiecare pasaj, Marcus și Freya îi prezintă clientului, adică proprietarului mărfii transportate, o fișă tehnică în care trec numărul de ore în care a fost utilizat motorul și cantitatea de combustibil consumat. Firește, buna practică cere ca transportul să se facă preponderent cu vele, dar în caz de pericol sau dificultate se poate folosi motorul. Sustenabil nu înseamnă absurd.

Am ieșit din radă și începe munca grea. Tragem de funga velei principale până ne cocoșăm, dar nu reușim s-o ducem până la capăt. Multe mâni, minte puțină. E o chestie de tehnică. Marcus sare ca un veverițoi să ne ajute și, în câteva secunde, randa e sus. Le ridicăm cu mai mult vai decât chiu și pe celelalte trei. Dirijorul se așează la pupitrul cârmei, publicul își ocupă locurile pe punte, spectacolul poate să înceapă.

Pentru mine marinăria nu e nici pasiune, nici sport. E o practică spirituală. Unii urcă munți, alții se dedică meditației buddhiste sau practicilor yoga. Eu mă dau în bărci și aștept momentul acela când ai terminat de înălțat ultima pânză, ai fixat fiecare parâmă la locul ei, cârmaciul întoarce barca pe direcție, randa face buuum și știi că vântul a găsit-o și s-a înfipt în ea ca un tăuraș care nu se dă înțărcat.

Și motorul se oprește și odată cu el tac toți oamenii din lume, tac virtuțile și păcatele, tac fricile și speranțele, iar de aici până la capătul pământului nu mai e decât timp. Pentru momentul acela, care uneori se lungește ore sau zile întregi, mă închin ori de câte ori trec pe lângă o corabie.

Pentru un pahar cu apă.

Dar în loc de buum-ul de clopot al velei mari îl aud pe Marcus, oțărît:

– Măi, Remy, când ziceau ăștia cu prognoza că începe să bată vântul?
– După prânz.
– E 11 noaptea și nu se simte nimic. Mort. Două noduri pe log. În ritmul ăsta o să ajungem în Franța după campionatul european de fotbal.
– Pornesc motorul?
– Nu, mai așteptăm, trebuie să vină. Dacă așa au zis…

Ne-am împărțit în două carturi de câte patru ore. Sunt pe tură cu căpitanul, cu Ed, Kristina și Andy. Celălalt schimb e condus de Remy, care-i comandă pe Joel, Aubin și Rachel. Când intră unii în cart, ceilalți merg să se odihnească, dar la plecare suntem toți pe punte așteptând vântul și, cel puțin unii dintre noi, momentul acela.

Doar Freya trebăluiește neobosită în chicinetă, de unde apare periodic ba cu ceai, ba cu gustări. E frig rău și umezeală, suntem înfofoliți până în dinți și tot ne clănțăne, cel puțin unora dintre noi.

În calea noastră e ancorat un cargobot uriaș, luminat a giorno.  Îl abordăm tribord la tribord și ne ia zece minute să-l străbatem de la un capăt la celălalt. Bâzâitul generatoarelor ajunge până la noi, nava produce energie cât pentru un întreg orășel, deși probabil că nu are mai mult de 30 de suflete la bord. Așa sunt navele moderne, eficiente, automatizate, nu ca anticul Grayhound pe care trebuie să dai la pompă și pentru un pahar cu apă, așa cum îmi explică Freya în filmulețul de mai jos.

Cartul nostru se apropie de sfârșit. La fel și ziua de 30 martie 2016. Grayhound se mișcă încet, abia împins de curent, în timp ce velele lui grizonate fâlfâie fleșcăit sub câte un ciot anemic de briză. Ne prelingem de-a lungul coastei așteptând să trecem odată de Lizzard’s Head, punctul din care începe largul.

De mai bine de două ceasuri, un elicopter levitează zgomotos la câteva zeci de metri deasupra mării, undeva în spate. Probabil e de la baza aeriană din apropiere. Probabil vânător de submarine. Veghează să nu fure cineva pacea din Canal.

– Submarine ai spus? A, să vă povestesc…

Miezul nopții ne prinde ascultând povești despre pescari care s-au înfruntat cu Royal Navy prin stația radio și au învins. Aici nu contează, poți tu să fii mama submarinului, dacă îmi vii de la babord schimbi tu direcția, nu bărcuța mea de 60 de tone. Și mai terminați cu sonarele alea, că zăpăciți delfinii, de aia mor cu sutele. Iar tu, cu elicopterul, ori te duci acasă ori vii mai aproape, să ne faci un pic de vânt, că ne așteaptă bretonii cu halbele goale.

Freya reapare de sub punte cu o nouă tavă aburindă.

– Hai, Cartul 1, beți ceaiul ăsta și mergeți la somn, că peste patru ore vă vine iarăși rândul. Trebuie să vă obișnuiți cu noul ritm, altfel n-o să fiți buni de nimic mâine.
– Da, boss, îi zic maimuțărindu-mă.
– Don’t boss me, Brad.
– Atunci mai fumez o țigară și mă culc.
– Ți-a zis Marcus să nu arunci mucurile în mare, da?
– Da, boss.

E greu de zis cine conduce barca asta de fapt. Marcus, cel priceput la tot ce înseamnă mașinărie marinărească? Freya, cea care ține cu o fermitate delicată frâiele omenești, de la mâncare la zâmbete? Sau micuțul Malachi, buricul navei, a cărui generație ne va cere socoteală pentru ce am lăsat în urmă? Douăzeci de ani ca mâine trec.

Mulțumiri.

La finalul episodului aș dori să mulțumesc următorilor:

– ție, pentru răbdarea de a citi până la capăt.
– companiei Unilever pentru că, din 2008 și până azi, a redus emisiile de CO2 și consumul de apă în procesul de producție cu 37%, respectiv cu 32%. Și pentru că nu se va opri aici. Mai multe despre asta găsești urmărind hashtag-ul #collectiveaction.
– concernului Air France/KLM pentru pionieratul în utilizarea combustibililor bio din surse sustenabile și pentru planul de a reduce emisiile de CO2 cu 20% până în 2020 față de 2011.

Foto: Brad Florescu. Echipament: Olympus OM-D E-M5 Mark II. 

(va urma)