Nomadice (27). Muncă și lucrare.

Muncesc de 26 de ani. Din clasa a noua. Pe parcursul acestui-acelui sfert de secol mulți angajatori mi-au acordat încrederea lor. Pe unii i-am mulțumit, pe alții i-am dezamăgit. Au fost și șefi pe care am reușit să-i umplu, simultan, de bani și de nervi.

Am avut joburi frumoase la care mă duceam cu bucurie, cu nerăbdare, cum se duce un copil în parc, și din care m-am ales, pe lângă salariul cuvenit, cu imense satisfacții imateriale și cu o stare de grație.

Am avut și joburi – în domenii deopotrivă creative și bine plătite – care m-au obosit și întristat fiindcă nu mi-au dat ocazia să construiesc nimic. Veneam seara de la muncă și vorbeam singur “Azi ce-am făcut? Am tras ca disperatul. Și ce-a rămas? Nimic.”

Nu mi-a plăcut munca oarbă, bazată pe prevederi contractuale și pe pontaj. N-am înțeles orele de program și nu m-am conformat acestora decât arareori. De ce să muncesc 8 ore pentru o sarcină care-mi poate lua trei sau, dimpotrivă, treizeci de ceasuri ca să iasă bine?

Cât despre salariu, oricât de mare sau de mic ar fi fost el, nu l-am considerat niciodată o compensație pentru munca depusă, ci o stipendă prin care angajatorul îmi oferea liniștea și confortul necesare realizării unei opere. Nu a unei sarcini de serviciu, nu a unui program de muncă, ci a unei opere; calitatea și trăinicia acesteia îmi erau adevărata răsplată.

Ai remarcat de bună seamă, fie în cercul tău social fie în relatări de presă, tendința relativ recentă a unor profesioniști, cu precădere din domenii liberale, de a se rupe de carierele lor de succes și de a plonja în domenii diametral opuse celor pentru care i-ar recomanda pregătirea și experiența.

Brokeri care se apucă de cultivat roșii. Specialiști în HR care-și fac eco-resorturi pe plaje. Publicitari și oameni de media care-și deschid restaurante sau brutării. PR-iști care își abandonează clienții comerciali și se implică trup și suflet în cauze umanitare sau ecologiste.

Ce-i mână pe acești oameni și pe alții ca ei să întrerupă blockbuster-ul în care jucau rolul principal, să pună pauză poveștii de succes în care se distribuiseră? Poate fi un efect de recul al anilor petrecuți în universul paralel, în realitatea de substituție a gulerelor albe. Poate fi nevoia naturală a omului de a crea ceva concret și durabil cu mâinile sale. Poate fi dorința de a da muncii un sens, de a o subsuma unei lucrări.

În ultimii 7 ani, presupuși a fi cei mai leneși din viața mea, am muncit mai mult și mai intens decât în toți cei 19 care i-au precedat. Am trecut prin pericole, prin momente de cumpănă, prin perioade suprasolicitante fizic și mental, mi-am asumat răspunderi și riscuri ca niciodată, am pus atât de mult suflet încât credeam că n-o să-mi mai rămână niciun strop pentru altceva și, de câteva ori, mi-am zis „dacă scap cu bine și de data asta nu mă mai omoară nimic.”

Am fost departe de casă, singur cu deciziile mele și n-am avut niciun șef sau subaltern pe care să dau vina în caz de eșec.

Anii aceștia au fost – și sunt în continuare – o nebunie din toate punctele de vedere. Le-am primit darurile și le-am încasat loviturile cu aceeași bucurie, întrucât toate cele care mi s-au întâmplat și toate cele pe care am făcut să se întâmple se adună, atunci când fac totalul, în suma lucrării mele.

Nu-i o lucrare cu început și sfârșit, nu e vreo operă de artă sau vreun edificiu care va sfida mileniile, generația următoare nici nu va ști c-am existat. Nu am anvergura necesară accesului în eternitate, însă asta nu mă oprește – și nu trebuie să oprească pe niciunul dintre noi – să vreau să las în urma mea o lume un pic mai frumoasă și mai bună.

Dacă am ajutat un om să-și facă o vacanță interesantă, dacă i-am oferit altuia 10 minute de inspirație sau amuzament, dacă i-am dat cuiva o idee sau un ghes la momentul la care avea nevoie, dacă recitesc un text scris acum câțiva ani și, la finalul lui, zic bun așa, nu ți-ai bătut joc nici de poveste, nici de limba română, înseamnă că viața mea are un sens. Și sunt motivat să mă trezesc a doua zi – chiar dacă e sâmbătă sau duminică – și să o iau de la capăt cu drumurile, cu cititul, cu scrisul și cu ce mi s-o mai cere de către semenii mei.

De 7 ani de zile nu mai muncesc pentru bani, ci pentru lucrărica mea personală. Banii vin ei, uneori mai mulți, alteori mai puțini, și îi consider în continuare o stipendă pe care Universul mi-o acordă, prin agenții săi (eu le zic parteneri), astfel încât să-mi pot continua truda pe parcela care mi-a fost lăsată cu legământ de rod.

Sub o formă sau alta, cu toții lucrăm Pământul.