De ce poluăm planeta? Inclusiv de sete.

Reacție la un shaming colectiv.

De vreo lună încoace, observ o escaladare în social media a unui subiect altfel vechi de decenii: poluarea mărilor și a oceanelor cu deșeuri de plastic. Imaginile cu insule de PET-uri întinzându-se pe hectare întregi în Pacific, în Atlantic și în Indian ne dau o măsură vizuală șocantă a nivelului la care a ajuns poluarea planetei.

Nu am să neg aici gravitatea problemei expuse, întrucât trăiesc într-o regiune care este afectată, o regiune în care dacă-ți cumperi o pungă de plastic primești gratuit o pungă de plastic în care s-o transporți.

Însă lucrul care m-a făcut să scriu aceste rânduri este concluzia implacabilă exprimată de mulți dintre cei care postează sau comentează imaginile pe subiect: ăștia suntem noi, oamenii, distrugem planeta.

Am văzut reacții similare și la știrea privind dispariția ultimului rinocer de nu știu unde: noi, oamenii, în lăcomia noastră, i-am vânat pe toți. Inutil să precizez că eu, omul, n-am vânat în viața mea nici rinoceri nici alte animale și presupun că niciunul dintre cititorii acestui articol n-a tras cu arma după animale aflate în pragul dispariției. Dar așa dă bine: să faci un shaming colectiv, pentru că din vinovăție se pot stoarce bani și/sau putere. Lucrul acesta mă deranjează și de aceea m-am hotărât să adaug o nuanță.

Nevoia de apă și urmările ei.

Ca unul care a avut ocazia în repetate rânduri și în felurite locuri să observe fenomenul îndeaproape vreau să vă direcționez atenția asupra unei realități care poate că nu transpare din rezoluția video a filmulețelor apocaliptice postate pe Facebook: majoritatea strivitoare a deșeurilor care plutesc pe mările și oceanele planetei sunt PET-uri (pe fund vom găsi pungi și pahare de plastic, sticle, periuțe de dinți și inevitabilii papuci de cauciuc, dar nu despre asta vorbim aici și acum).

Dacă dăm încă puțin zoom-in, vom vedea că peste 90% dintre aceste PET-ui sunt pentru apă de băut. Noi, oamenii, poluăm planeta masiv din cauză că bem apă îmbuteliată în PET-uri. Pentru că ne este sete, fir-am ai naibii să fim.

Unii spun că soluția constă în colectarea și reciclarea acelor PET-uri. Am văzut tot felul de mașinării-minune care culeg automat tot ce plutește pe suprafața apei. Totuși, în cazul de față, nu cred că reciclarea este soluția, întrucât procesul de colectare, transport și procesare a deșeurilor poate fi descurajant din punct de vedere economic sau de-a dreptul imposibil în regiuni izolate sau sărace ale lumii.

Cred că o abordare mai sustenabilă ar fi să eliminăm cauza, nu efectul. De ce cumpără oamenii apă la PET? De cele mai multe ori, fac asta pentru că nu au altă sursă de apă potabilă curată și sigură. Cum am putea să-i convingem să nu mai arunce sticlele în mare? Dându-le o alternativă la apa îmbuteliată în flacoane mici și de unică folosință. Deci eliminând din start factorul poluant.

În primii 18 ani de viață, cât am stat în Urziceniul natal, am băut doar apă de la robinet. Era limpede și ușor dulceagă, îmi amintesc și azi cu drag și nostalgie gustul. Nu am cumpărat apă la PET decât mult timp după ’90, iar sticlele respective nu se aruncau, fiind gospodărite de mama în mod repetat pentru stocarea bulionului, a vinului sau, mai rar, a laptelui (reminiscențe din vremea comunismului, când aveam atât de puține încât refoloseam orice, inclusiv pungile). Amprenta de plastic a gospodăriei noastre era practic nulă.

Mai târziu, ajuns în București, am început să consum apă îmbuteliată întrucât despre cea de la robinet se spunea că nu e sigură, lucru confirmat și de culoarea pământie pe care o avea câteodată. M-am educat, în termenii a ce însemna pe atunci educarea consumatorilor (cumpărați cât mai mult, acum e belșug!), apoi am ajuns, ce ironie, să lucrez aproape 15 ani într-un domeniu care îndeamnă oamenii să consume: publicitatea.

(Dar mă îndepărtez de subiect. Așa se întâmplă când scrii rar, vrei să recuperezi într-un articol tot ce-ai tăcut de la precedentul încoace.)

Cum să nu mai poluăm de sete.

În loc să ne smulgem părul din cap de rușine că facem rău planetei, ar fi de preferat să nu mai avem motive să facem acest rău. Dacă toți oamenii din lume ar avea acces la apă potabilă, problema cu PET-urile s-ar rezolva aproape definitiv. Le-am culege pe cele care murdăresc acum apele planetei și n-am mai arunca altele noi fiindcă – ce simplu! – n-am mai avea ce să aruncăm. Până atunci, orice om care nu are la îndemână o sursă de apă curată și ieftină este practic obligat să polueze. Nu interzicerea PET-urilor este calea (cum văd că se întâmplă acum în UK cu paiele de plastic), ci oferirea unei alternative mai atrăgătoare. Soluții sunt destule.

Prima – și cea mai evidentă – este ca furnizorii de apă curentă să livreze „marfă” de un înalt standard igienic, care să poată fi folosită în alimentație fără niciun risc. E inadmisibil atât comercial cât și ecologic să fim obligați să cumpărăm apă pentru băut din alte surse fiindcă cea de la robinet nu este sigură.

O altă soluție deja implementată de multă vreme și în multe țări este livrarea de apă în flacoane reciclabile, de preferință cât mai mari. Noi, la Chiang Mai, lucrăm cu o firmă care ne aduce săptămânal două navete. Lăsăm PET-urile goale la poartă de cu seara, iar dimineața vin băieții și le înlocuiesc cu unele pline. Nu doar că nu aruncăm niciun recipient, dar ieșim și mult mai ieftin decât dacă am cumpăra de la supermarket: 48 de litri ne costă echivalentul a 10 RON, în timp ce la magazin pentru o sticlă de 0.5 litri am plăti cam 0,6 RON. 

Nu suntem nici zgârciți, nici fanatici ecologiști. Pur și simplu, soluția aceasta este cea mai practică din foarte multe motive. Am adoptat-o pentru că este logică și comodă, nu pentru brilianța ei ideologică sau financiară. Și ca noi gândesc multe familii, cel puțin în cartierul unde stăm.

Tot la Chiang Mai am remarcat un sistem care se întâlnește mai ales în zonele sub-urbane sau rurale, unde aprovizionarea centralizată este dificilă: dozatoarele de apă cu filtru cu osmoză inversă. Când ni se termină rezervele mai devreme, cumpărăm 24 de litri de apă de la un astfel de aparat pentru circa 2 RON. Nu o bem, fiindcă are un gust cam tern, dar e numai bună pentru gătit.

Nebănuitele calități ale unui termos.

Turismul este și el un factor poluant care trebuie luat în calcul mai ales în zonele litorale sau montane izolate unde sunt mai mulți turiști decât posibilități de colectare sau reciclare a ce rămâne în urma lor. Nu mai judecați aspru localnicii de pe insule îndepărtate pentru puzderia de pungi și sticle de plastic care le sufocă plajele. Multe sunt aduse de mare din alte părți. Altele sunt aduse pentru consumul turiștilor și nu pot fi reciclate pentru că nu există nicio facilitate de acest gen în zonă, iar transportul către cea mai apropiată stație ar fi prohibitiv. Știu astfel de cazuri în care băștinașii insulari se sufocă în gunoi pentru că, pur și simplu, nu au cum să-l ducă pe continent.

În astfel de situații, chiar dacă turistul este conștient și de bun simț – lucru care se întâmplă adesea – și-și aruncă sticla de apă la gunoi, aceasta va sfârși într-un maldăr ascuns undeva în spatele resort-ului, iar la prima furtună mai serioasă va zbura în apă și de acolo va fi purtată de valuri și curenți te miri unde.

Cea mai bună soluție pe care o văd în cazul acesta este ca fiecare turist să se doteze cu un termos sau o ploscă pe care să le umple dimineața, înainte de a pleca în excursii. Multe cazări, chiar și dintre cele ieftine, oferă gratuit apă de băut din dozatoare. Cel puțin în Asia așa este.

Fiecare doi litri de apă care trec prin termos înseamnă unul sau patru PET-uri mai puțin de gestionat. Mi-am dat seama de asta la ultima tură în Borneo, realizând că 10 oameni necesită zilnic un bax și ceva de sticle de plastic în condițiile în care aveam bidoane cu apă la discreție în aproape orice cazare. Chiar dacă trimiteam gunoiul în cel mai apropiat port, nu aveam nicio garanție că sticlele goale nu vor ajunge la un moment dat în ocean. Data viitoare îmi voi sfătui tovarășii de drum să se doteze un recipiente reutilizabile. Cea mai bună reciclare este să nu ai ce să reciclezi.

Un gând de final: apreciez demersurile ecologiste desfășurate pretutindeni pe planetă atâta timp cât nu sunt isterice, manipulatoare sau nedrept generalizatoare. Noi, oamenii, avem vinile noastre individuale, dar nu putem fi acuzați toți 7+ miliarde că suntem răi și lacomi și urmărim distrugerea planetei. Asta e ideologie, nu realitate. Oamenii se adaptează la condițiile în care trăiesc, fie ele naturale fie ele impuse. E o discuție lungă.

Cine vrea să salveze planeta ar trebui să înceapă prin a-i salva pe oameni. Nu prin a-i certa pentru că încearcă să trăiască.

(Anul trecut, piața globală de apă îmbuteliată a atins 185,5 miliarde de dolari și se estimează că va ajunge la 300 de miliarde până în 2024.)

UPDATE: Am documentat un caz de “poluare” în deșertul La Guajira din Columbia. Povestea este aici.