Columbiana (1). La Medellini.

La Medellini e primăvară tot anul, se zice, dar mai ales noaptea, când ies studenții să bea aguardiente și să se uite la studente cum dansează pe noile ritmuri crossover cum ar fi, de pildă, salsarengue.

Doi dintre acești studenți, unul la Filosofie și celălalt la Politehnică, mă iau de la aeroport și mă duc la cazare. Simon, pe lângă filosof în devenire, mai e și baterist în trupa de thrash metal sugestiv intitulată IBCH, al cărei lider și chitarist solo este prietenul lui, Santiago.

Timp de o oră cât durează drumul, Simon și Santiago nu se pot pune de acord asupra numărului de locuitori ai orașului. Chitaristul zice că sunt pe puțin 15 milioane, colegul susține că sunt mult mai mulți. Urbea, de fapt, abia sare de trei milioane și jumătate, dar putem pune confuzia viitorului inginer pe seama faptului că are permis și i-a dat taică-său Fordul pe mână, iar traficul sufocant din oraș – după cum se știe – face oamenii să pară mai mulți decât sunt.

Primăvara eternă a Medellinilor se termină pe la 9, când soarele străpunge norii și aduce vara care ține până pe la 3 când se întomnează de-o ploaie cu spume anunțată de niște fulgere asurzitoare, firești având în vedere că cerul e undeva la mijloc între orașul de sus și cel de jos. Iarnă nu e, se dăduse toată dinainte de înființare.

Dacă scapi o minge pe orice stradă, aceasta va ajunge inevitabil în râul care traversează orașul și care e singura formă de relief cât de cât plată. Că Medellinii sfidează gravitația ar fi puțin spus (și clișeistic pe deasupra). Sfidează toate constantele fizico-matematice de la Newton la Einstein. E construit de sus în jos și cu josul în sus, de nu mai știi care-i care. Și totul curge, o cataractă de oameni, mașini, mingea pe care ai scăpat-o la începutul paragrafului, lovindu-se, amestecându-se – vorba lui Nichita – și dându-i novicelui o stare permanentă de vertij pe care nu o putem pune întrutotul pe seama altitudinii sau a celor 12 ore de fus diferență între aici și acasă.

Nu e de mirare, așadar, că majoritatea femeilor din oraș au funduri mari și picioare zdravene. Femeile merg mai mult pe jos și cară și sacoșe. E nevoie de propulsie serioasă (nu te gândi la prostii) ca să se poată deplasa în unghiurile străzilor de aici, calculate în așa fel încât să ajungi de la A la B cu plămânii preagoi și fesele preapline.

Dealtfel tot orașul e un spectacol fizico-anatomic. Unde te uiți dai fie de sâni, șolduri și posterioare exagerate fie de bicepși și pectorali care pleznesc de mușchi și tatuaje. Și seniorii arată la fel de bine, desprinși din telenovele cu haciende, boieri haini și slujitori cu suflet mare. E greu să găsești un om urât aici, iar dacă ți se întâmplă eu zic să te mai uiți o dată, fiindcă sigur ți-a scăpat un farmec ascuns.

Diego îmi zice, la o plimbare, că din cauza de mai sus e greu spre imposibil să rămâi căsătorit în creierii Medellinilor. Sunt prea multe tentații. Ca să-i fie mai simplu nu s-a însurat niciodată, deși are 43 de ani. Lumea e a lui. Observ, cu această ocazie, că fiecare a treia prăvălie e un salon de înfrumusețare și fiecare a cincea un salon de dans.

Toate nenorocirile prin care a trecut la Medellini, nu demult cel mai periculos oraș de pe Pământ, nu i-au strivit de tot inocența, ba mai mult, i-au stimulat cheful nebun de a trăi. Fete ținându-se de mână, băbuțe ieșite pe calle să bea o cafea și să povestească de nepoți, și cupluri de îndrăgostiți, atâtea cupluri de îndrăgostiți încât dacă încă nu sunt 15 milioane de oameni aici, într-o generație vor fi.

Distanța dintre română și spaniolă dispare după doar trei curse de taxi cu șoferi dornici de vorbă. Descopăr un verb care mă amuză nevoie mare și pe care, din fericire, îl găsesc scris pe ușa tuturor magazinelor: empuje (împinge). Dacă am o pasă proastă, strig empuje!, râd și-mi trece. Îmi mai plac esquina (colț) și el perfecto simple pe care oamenii îl folosesc abundent. „Fusei la Medellini” se spune Fui a Medellin. Ginta latină? Niște olteni.