Columbiana (3). Deșertul La Guajira. Toate drumurile pornesc de-aici.

Cu deșertul ai o relație corectă: nu-ți cere nimic și nu așteaptă nimic în schimb. E ca o iubire veche în care totul a fost spus, făcut, plâns și iertat. Ce se mai poate întâmpla?

Nu e nimic dezolant aici. Deșertul e o speranță întoarsă către sine. Deznădăjduiesc doar cei care caută un capăt al infinitului.

Marea  Caraibilor se freacă în dorul lelii de țărmul pietros, ca un câine care își mângâie puricii. N-ai crede că doar câteva sute de mile mai la nord apa asta albăstrui-cenușie ca o după-amiază de luni se preschimbă în smaraldele Arubei, Jamaicăi, Dominicăi sau Guadalupelor. E o mare atât de placidă încât zici că pe tot cuprinsul ei nu se află nimic. Și că are un singur țărm: acesta.

Abia aici, la frontiera deșertului cu marea, realizezi cât de mult se aseamănă cele două, în primul rând prin aceea că amândouă sunt, la urma urmelor, întinderi de inumerabile posibilități. Nici unul, nici celălalt, nu poartă marcaje, poteci, indicatoare. Și cum nu există doi navigatori care să fi călcat aceleași ape, tot așa fiecare drumeț care străbate deșertul poate spune că e primul.

De pildă șoferul meu, Jose, deși face drumul între Riohacha și Cabo de la Vela de cel puțin două ori pe săptămână, nu o ia niciodată pe unde au luat-o alții. Cârmește bătrâna Toyotă fie mai la stânga, fie mai la dreapta urmelor lăsate în praf de înaintemergători, ba uneori o ia de-a curmezișul, pe unde n-au trecut nici capra și scorpionul – că alte lighioane terestre nu-și pierd vremea pe aici – croind un unic și irepetabil signature road pe care posteritatea imediată îl va numi Calea lui Jose.

Bărbatul de la volan izbutește să fie în același timp teribil de încruntat și extraordinar de serviabil. De fiecare dată când îl întreb dacă o putem lua pe acolo sau dacă putem opri câteva minute aici am o strângere de inimă pe care, însă, bărbatul bosumflat mi-o risipește cu galante „Como no? Cuando quiere el senor. Donde quiere el senor. El senor paga.” (Cum să nu? Când vrea domnul. Unde vrea domnul. Domnul plătește.) N-o să știu niciodată dacă mă urăște sau așa e el, abraziv și solubil ca sarea de pe fundul secăturilor pe care le străbatem.

Bătrânici calcinate, oarbe de cât soare au avut de îndurat la viețile lor, împletesc traiste mochilla fără să vadă ce fac, doar din memoria degetelor. Bărbați uscați, cactuși pe două picioare, îmi aruncă priviri ca niște pumni strânși a ciudă. Ce cauți aici, de ce ne urmărești și aici, ce vrei?

Timp de 300 de ani indigenii Wayuu au fugit de spanioli ori s-au bătut cu ei ca să nu fie luați în gestiune. Au precupețit viața mustindă a Sierrei Nevada de Santa Marta pentru această libertate stearpă, dar sinceră, din brațele Fetei Morgana. Orice alijuna (străin, vestic) e un potențial conchistador venit să le strice oamenilor ploile, puține câte sunt. Căci nu așteaptă nimeni ploi de la acești norișori albi, îmbuibați, lipsiți de griji și de intenții; copii de bani gata ai alizeelor, la fel ca surferii care se dau cu zmeul în Cabo de la Vela. Măcar arată bine.

Sub podul de la intrarea în Uribia, în albia secată a unui fost râu, curge un torent alb-argintiu alcătuit din pungi goale în care a fost apă. Și arbuștii schilozi din preajma cătunelor sunt plini de ele ca pomii de Crăciun. Copii cu trăsături de iezi țin calea mașinilor întinzând o sforicică între doi astfel de arbuști – barieră simbolică – și nu e chip să treci mai departe fără să le dai o punguță de apă. Izvoare nu-s, fântâni nu-s, iar până la următoarea ploaie mai sunt patru luni.

Harta Americii de Sud, cu luxuriantele selve ale Amazonului și Orinoco-ului, cu ghețarii săi veșnici și cascadele sale care aburesc până și oglinda cerului, cu Rio de Janeiro, Montevideo, Cusco și Machu Picchu, cu lacul Titicaca, Patagonia și Țara de Foc se agață în acest cârlig de piatră îndoită-n soare numit La Guajira. De aici trebuie început.

(Mai multe imagini poți vedea în galeria articolului sau pe blogul meu foto. Despre diverse destinații din Columbia – inclusiv La Guajira – poți citi pe blogul Paulei Veselovschi).