Recenzie. “Samsara” de Simina Cernat. Sinceritatea devenirii.

În 2016 Simina Cernat câștiga marele premiu al concursului de travel blogging „Thailanda, Te Iubesc”, organizat de Tedoo împreună cu T.A.T. Balkans și KLM. Doi ani mai târziu, povestea câștigătoare, „Cu oamenii de altădată”, apare, alături de multe alte istorisiri, într-un volum tipărit: „Samsara”.

Simina mi-a trimis cartea într-o sâmbătă noaptea, iar până la sfârșitul weekend-ului o terminasem de citit. Nu pentru că ar fi o carte ușurică, ci pentru că nu m-am putut desprinde de paginile ei.

De regulă mă plictisesc jurnalele de călătorii, cu precădere cele moderne, din cauza perspectivei manieriste care pune excesiv de mult accent pe șocul cultural și pe unicitatea autorului și a traseului său. Simina Cernat, deși nu complet eliberată de acest manierism, reușește să spună o poveste sinceră, care se maturizează odată cu ea.

Primii ei pași în Indonezia sunt la fel de stângaci și de rătăciți ca primele rânduri ale cărții. Apoi, pe măsură ce călătoria începe să se împlinească, observația și scrisul devin mai ascuțite și mai pline de sens.

“Mă las condusă într-o casă întunecată, în mijlocul căreia câţiva oameni se încălzesc în jurul unui foc. Sunt oameni de toate vârstele, sunt patru generaţii în jurul aceluiaşi foc. Fiecare îşi poate vedea trecutul şi viitorul uitându-se în ochii celuilalt. Soarta le este scrisă în roadele pământului pe care îl locuiesc cu bunăvoinţa cerului care le dă sau nu ploaie. Angajamentele pe care şi le iau sunt faţă de toată comunitatea. Totul se întâmplă cu aprobarea sau dezaprobarea comunităţii, toată lumea e la curent cu vieţile celorlalţi.”

Cartea-călătorie ne duce din Bali în Java, din Moluce în Malaezia insulară și Sri Lanka, în India, de la Agra și Rishikesh până în Jamu și Kashmir. Cartea-Simină crește cu fiecare pas, își înmoaie condeiul într-o cerneală din ce în ce mai vie, învață și uită, se îndrăgostește și se desparte.

„Gările şi aeroporturile au un aer vag de tristeţe, un aer plin de toate despărţirile care au avut loc acolo. De aceea probabil plecările sunt mai intense când sunt însoţite la gară sau aeroport.”

„Samsara” nu e un jurnal tipic de călătorii ci, așa cum o sugerează și titlul, este cronica unei succesiuni de morți și învieri sufletești ale autoarei. Simina arde poduri pentru că știe că altfel nu va putea construi altele noi. Cartea urmărește forma stărilor Siminei urcând și coborând, blocându-se în câte un zid de tristețe sau zburând în cercuri exuberante peste piscurile Himalayei.

(Adorabil și spumos monologul epistolar din Sri Lanka adresat prietenei ei, Desiree.)

Un cuvânt critic aș avea pentru parantezele filosofice ale volumului, ușor platitudinare și conformist-nonconformiste, cărora însă le-aș putea găsi scuza vârstei. Simina Cernat are doar 26 de ani și este evident că unele fragmente din carte au fost creionate pe când era încă și mai tânără.

Ce apreciez cel mai mult la „Samsara” e intensitatea sincerității sale. Într-o lume a falsului, a minciunii, a aparenței cu orice chip, autoarea nu se teme să se arate așa cum este și cum devine. Atunci când forța ei scriitoricească se va ridica la nivelul celei sufletești, Simina Cernat va deveni o voce a generației sale.

“Samsara” de Simina Cernat. Lector: Lucian Pricop. Coperta: Sînziana Flonta. Editura Cartex, 2018.

Lansarea cărții va avea loc sâmbătă, 17 noiembrie, în cadrul târgului Gaudeamus (ora 16). Cartea poate fi cumpărată din librării sau, online, de pe site-ul Editurii Cartex.