Cel mai frumos oraș urât din lume.

Autobuzul ălora de la Transnasional mai fusese la Kota Bharu și, de silă ce-i era să meargă iarăși acolo, și-a dat foc la un cauciuc la trei ore după ce porniserăm din Kuala Lumpur. Șoferul a tras pe stânga, a coborît posac în fumul gros care ieșea din copita rănită a dihaniei și l-a îngroșat și el cu o țigară kretek, că altceva n-avea ce face. Iar noi, cei optsprezece pasageri abia așezați confortabil la drum lung – sub tablete, music playere, ape, sucuri, cafele și păturici – ne-am părăsit bivuacele în pripă și am tulit-o afară înainte ca duhoarea cenușie care pătrunsese în cabină să ne facă de petrecanie.

Ce se întâmplă? îl întreb pe conducătorul auto profesionist. Acesta îmi aruncă o privire de zici că o să-mi stingă țigara pe nas, apoi îmi întoarce spatele și începe să dea telefoane. O co-pasageră îmi spune că avem o defecțiune – nu, zău? – și că autobuzul de rezervă e pe drum. O să ajungă într-o oră și jumătate. Asta pe la două după-amiaza.

Pe la șase s-au închis și cele două mâncătorii din preajma sinistrului, de nu mai aveai nici de unde-ți lua apă. Și mai bine așa, fiindcă odată cu mâncătoriile se închisese și singura toaletă aferentă.

Autobuzul de schimb a ajuns odată cu ultimele raze ale apusului, condus de un șofer mai puțin posac, de fapt atât de amabil încât la un moment dat aproape a zâmbit. Nici nu plecaserăm bine că autobuzul se opri în dreptul unui birt cu pui prăjit și igrasie proaspătă. Cât stăm aici, domnule șofer? O oră, conform programului. Conform programului avem patru ceasuri întârziere, dar așa merg lucrurile pe-aici: mâncarea e mai importantă decât timpul. Încă mă obișnuiesc cu asta.

Am ajuns puțin înainte de miezul nopții. Toți pasagerii s-au împrăștiat pe la casele lor și am rămas noi doi – eu și Elena – în mijlocul autogării să le dăm speranțe deșarte celor trei șoferi de taxi care mai bântuiau prin centru la ora aceea, la noroc. În afară de ei și de cel care trebuie să fi fost nebunul satului, un tinerel aproape gol și drogat care ne-a urmărit până la 7-11 cerând țigări, nu mișca nimeni în ditai buricul târgului. Era atât de întuneric încât urâțenia proverbială a orașului nu se vedea. Dar se simțea.

Ninja Town.

Prima oară îmi povestise de Kota Bharu vecinul Chris din Koh Phangan. Îi zicea Ninja Town, expresie de care era atât de mândru încât o folosea mai des decât permit legile nescrise ale umorului. De fapt cred că nici nu era gluma lui; o fi auzit-o de pe la vreun visa runner veteran cu care împărțise microbuzul.

– De ce Ninja Town, Chris?
– Pentru că toate femeile sunt îmbrăcate în negru, din creștet până la unghiile picioarelor. Și pentru că nu ai unde să bei o bere.

Mă convinsesem singur câțiva ani mai târziu când, la rândul meu, venisem aici pentru un visa run. Firma lui Herbert neamțul ne cazase pe toți într-un hotel la marginea orașului – dar aproape de un mall – și cele 36 de ore petrecute acolo au fost atât de cenușii, de triste și de fără sens încât am reușit să-l înțeleg pe Winston Smith, protagonistul romanului „1984”, și să capăt o alergie la totalitarism care nu mi-a trecut nici până azi. Și, într-adevăr, nu aveam nici măcar unde bea o soma.

Provincia Kelantan – a cărei capitală este Kota Bharu – e cunoscută pentru conservatorismul său. Lucruri care se pot face sau găsi în Melaka, în Kuala Lumpur, Penang sau Kota Kinabalu sunt cu desăvârșire interzise în județul de pe coasta de est a peninsulei. Asta pentru că partidul veșnic la putere în Kelantan – The Pan-Malaysian Islamic Party – impune populației un cod comportamental strict folosindu-se de o „poliție a moravurilor” care pedepsește orice derapaj. Nu intru în detalii.

Sâmbătă a fost zi de târg pe strada din fața ferestrei noastre. De la prima oră a dimineții, pe caldarâmul până atunci pustiu s-au întins sute de tarabe cu umbreluțe ale căror culori odată vii se decoloraseră de la soarele etern și se impregnaseră de mucegai, ingredient nelipsit în zonele de coastă ale Asiei de Sud-Est, mai puțin în părțile buddhiste ale Thailandei, unde oamenii de știință siamezi au descoperit că poate fi curățat. În capătul străzii s-a instalat o mică scenă cu microfon și boxe de la înălțimea căreia un domn le-a vorbit cetățenilor până la prânz, fără pauză. N-am înțeles foarte bine ce zicea, dar din repetarea numelui lui Allah (slăvit fie!) și din vehemența tonului său am dedus că era vorba despre o predică.

Când a tăcut predicatorul a dispărut și piața, de parcă se întrupase – și deztrupase – din vorbele lui. Trotuarele erau pustii, umbrelele și tarabele dispăruseră, iar în urma lor nu mai rămăseseră decât ceva gunoaie, vânate fără milă de măturători, și pisicile orașului, năucite de căldură și de iureșul uman care tocmai intrase în pământ.

După o jumătate de oră au dispărut și aceste ultime forme de viață, iar Kota Bharu s-a transformat din cel mai urât oraș în lume în cel mai pustiu. Am rămas la geam un sfert de oră privind în cele trei direcții ale intersecției de vis-a-vis și n-am văzut niciun trecător. Doar câte o mașină sau o motoretă treceau cam la două minute și, dacă priveai atent la expresia celor aflați la volan sau la ghidon, puteai deduce că le e un pic jenă că sunt pe stradă la ora aceea. Ca și cum ar fi defilat goi în curtea unei mânăstiri.

Foarfeca roșie.

Cum ar fi dacă mi-aș pune rochia roșie cumpărată de la Melaka și aș ieși așa pe stradă să-mi faci fotografii? mă întrerupse Elena, care până atunci privise peste umărul meu nimicul de afară.

Nu știu, îi răspunsei. Din două, una: ori ne arestează pentru afront adus bunelor moravuri, ori va ieși un pictorial foarte bizar.

Atunci hai.

Nu știu care dintre cele două variante o motivase, dar am acceptat. Mai aveam un sfert de card liber în cameră, nimic de făcut până a doua zi dimineață și sentimentul datoriei față de artele vizuale. De câte ori în viață ai ocazia să fotografiezi o femeie atât de frumoasă într-un oraș atât de urât? Ieșim.

În afară de un indian absorbit în închinări la micul altar din fața casei nu se vede om. E prima oară când ne plimbăm pe stradă și nu întoarce nimeni capul după tine, o tachinez pe Elena chiar în clipa în care de după colț se ițește un motociclist bătrân care, ce să vezi, întoarce capul după ea și, din cauza asta, evită abia în ultimul moment să ia pe ghidon o pubelă plină.

Deși orașul e plat ca o clătită, străzile din Kota Bharu fac cumva și coboară către Kelantan, râul care desparte jumătatea de beton a orașului de cea de lemn și frunză. Apa curge încet, ca o turmă de oi de aur, mânată de promisiunea unei băi răcoritoare în Golful Siamului aflat la câteva mile în aval. Un chinez se dă cu skyjet-ul între cele două maluri, iar câțiva ospătari în cămăși negre aranjează mese și scaune de plastic pe faleza pietruită și fierbinte. În două ceasuri va apune soarele și locul se va umple de familii cuviincioase și înstărite, de burgeri de miel și de halbe pline cu teh susu (ceai cu lapte) la gheață. Dar până atunci mai e.

O cameră foto îți impune un alt mod de a privi lucrurile. Chiar și un alt ritm al pașilor. De unde până atunci orașul, în ansamblul său, părea o cacofonie de stridențe șterse, de culori scorojite, de urbanism atonal, când am început să-l decupez cu rochia roșie a Elenei pe post de foarfece, cacofonia s-a desfăcut ușor în sute de fâșii, fiecare plină de armonie interioară, de mister și de tâlc, precum poveștile Șeherezadei.

Chiar și într-un loc spartan și ultra-conformist ca acesta există spirite șugubețe și ireverențioase care-ți fac cu ochiul din fundături, balcoane și cotloane și te asigură că dincolo de pereți există vieți și visuri, mătăsuri și lăute, goliciuni și candori.

Ascunsă pe o străduță care nu duce nicăieri, găsim ospătăria secretă despre care ne spusese un elvețian mai devreme c-ar vinde bere. Are trei mese și la două dintre ele sunt mușterii care, după chip, par thailandezi. Salutăm cu sawatdee și ni se răspunde la fel. Luăm câte un Tiger rece și, pentru că n-avem nimic mai bun de făcut, găsim un motiv idiot și ne certăm o oră. După ce ne plictisim și de asta, ne uităm la fotografiile de mai devreme. Editez una, i-o trimit Elenei, iar ea și-o postează pe Facebook.

Ne întoarcem în cameră și numărăm like-uri până adormim.

(Mai multe imagini găsești pe Tedoo.eu)