Pământul de Mijloc (Ep. 1). Prin Stamba Stambulului.

Guest post de Dragoș Bîrlea.

Nota lui Brad.

Dusă demult e vremea când plecam în vacanțe cu scopul de a mă relaxa. De mulți ani încoace, călătoriile nu mai reprezintă pentru mine un scop, ci un mijloc de a cunoaște și înțelege lucruri care mă interesează. Așa cum iei autobuzul pentru a ajunge la teatru, finalitatea călătoriei este spectacolul în sine, nu drumul cu autobuzul, oricât ar fi el de agreabil.

Mă bucur să observ din ce în ce mai des în ultima vreme că nu sunt singurul care gândește așa. Tot mai mulți cunoscuți sau semi-cunoscuți de-ai mei își organizează ieșiri călăuzite de un interes mai profund decât purul agrement. Poate fi vorba despre călătorii în istorie, în artă, în gastronomie sau artizanat, la capătul cărora protagoniștii se aleg nu atât cu un bronz frumos și un telefon plin de selfie-uri, cât cu bucuria de a fi pătruns mai profund într-un subiect care-i pasionează.

Unul dintre acești căutători este Dragoș Bîrlea, al cărui blog l-am descoperit acum câteva luni mulțumită share-ului unui prieten de pe Facebook. Pasiunea lui Dragoș e greu de încapsulat într-un singur cuvânt. Autorul articolului pe care-l introduc aici călătorește mânat de un amalgam de curiozități de ordin istoric și preistoric, antropologic, religios, etno-lingvistic. Dacă ar fi să aleg o singură etichetă, aș spune că Dragoș excelează în a găsi surprinzătoare etimologii comune în limbi dintre cele mai diverse, de la română la engleză, de la maghiară la sanscrită și de la turcă la latină. Dar aceasta este doar una dintre cheile cu care încearcă să descuie ușa marilor întrebări. Unii cititori ar putea ridica o sprânceană intrigată la conexiunile făcute de Dragoș Bîrlea dar, ca unul deasemenea pasionat de lingvistică, le recomand celor surprinși să verifice pe cont propriu investigațiile propuse în Pământul de Mijloc și să încerce un verdict cât mai informat cu putință.

Pământul de Mijloc este cronica în serial a unei călătorii pe care Dragoș a făcut-o recent pornind din Istanbul către estul Turciei, apoi către Armenia, Georgia și Iran, prin ceea ce el numește “Cenușa Imperiului”. Cele câteva articole pe care am să le public aici, în variantă prescurtată și editată față de original, consemnează nu doar parcursul fizic al călătorului nostru, ci și itinerariul spiritual și intelectual către care îl îndeamnă atât întrebările luate de-acasă cât și răspunsurile găsite pe drum. Fără a mai lungi această introducere, vă invit să citiți acest prim episod și pe cele care îi vor urma, luând aminte și la notele de subsol necesare înțelegerii referințelor utilizate generos și erudit de autor. Sper să vă placă la fel de mult cum mi-a plăcut mie.

Pentru alte articole semnate de Dragoș puteți intra pe blogul lui, Walking The Earth.

Prin Stamba Stambulului.

Am ieșit din metrou după 3 stații și am urcat în tramvai. Modern, aerisit, cum a fost și metroul cu care am plecat din aeroport, cu automat de cartele și fără meniu in limba engleză, îndemn deloc subtil, deși de necrezut, de a ne apuca, măi fraților, să învățăm turcește. Ce, ești turc de nu-nțelegi, măi Dragoșele? Celebra ospitalitate a osmanlâilor.

În fața mea o turcoaică smeadă și frumoasă, cu căștile pe urechi, își învelește singuratatea în muzică. Lângă ea, trei spahii cu blugi skinny se dau în stambă. Că doar suntem in Stambul. Curgem prin mahalalele pline de turcisme spre orașul care, deodată, se vede. Pietrele trădează miile de ani scurși peste ele. Ziduri, bastioane, kilometri de ziduri nepereche de la mare până la Cornul de Aur cândva strălucitor de câte comori au fost aruncate în el ca să nu le înhațe venețienii.

Zidurile uriașe se întind rânduri-rânduri cât văd cu ochii, supuse, dar încă sfidătoare, alb-roșii, alb de calcar și roșu de cărămidă. Nu e purpura imperială, nu e porfirul porfirogeneților (1), e zidul făcut să reziste la cutremure și baiuri mari, răs-baiuri, războaie. Și a rezistat o mie de ani acest zid bizantin.

Așa zis bizantin, Drăgoșele, îmi zice inima mea de romeu. Căci romei își spuneau ei lor înșiși, romani, romei, iar țării, Imperiului Roman de Răsărit, îi ziceau Romania, cum frumos îmi glăsuia o hartă veche văzută acum câțiva ani într-un magazin de hârțoage din Taormina Siciliei.

Zidurile theodosiene (2) mă ating în inimă de fiecare dată ca prima dată. Iar acum, când le trec din nou, soarele apusului le incendiază cu lumină curată, le a-sființește ritual, iar tramvaiul turcesc venind din mahalaua Bagcilar șerpuiește și intră în Oraș, – eis-ten-polin, adică merg în oraș, pe grecește, că de acolo vine numele de Istampol – și își continuă scurgerea spre Sirkeci, vechea gară, pe malul Bosforului în Sultanahmet, ducându-mă spre hotel la doi pași de hipodrom și de Sfânta Sofia.

Undeva aproape, spre mare, stau ruinele fostului magnific Bucoleon, Byko-Leon, palat al Împăratului, palatul Taur adică Bică (3) și Leu și undeva departe, în partea cealaltă a orașului, e celălalt palat imperial, al Blachernelor sau Vlahaernilor, adică al Vlahilor, cum li se zicea Împăraților din dinastia macedoneană.

Simt Imperiul. Și știu – și mă apasă pe cât mă stârnește – că de mâine încolo las Constantinopolul în urmă și mă pornesc prin cenușa lui. Mă așteaptă (de fapt nu mă așteaptă dar eu tot mă duc) Nicomedia lui Dioclețian, Niceea Conciliului Crezului zis pe nedrept al lui Constantin, Ancyra lui Marcu Ascetul, Cesareea celor trei mari părinți cappadocieni – Vasile, Grigore și Grigorie din Nissa, Adiyamanul Commagen armean cu Muntele Nemrut și capetele lui de daci, Anatolia și Armenia de vest, zisă acum Kurdistan. Ce frumos sună Anatolia, vechi nume „turcesc” care înseamnă răsărit, anatoli (4). În greacă.

Dar sunt încă în Istanbul, de fapt acum reintru în el venind de la aeroport, unde am pus fetele pe avionul spre Cluj. Trei, Doamne și toate trei, Motănel, mama Nana și fiica Motănica (5). Au fost trei zile frumoase, cu soare si vânt, cu sheesha și kebab și vin turcesc decent, dar scump ca taxa islamică pe viciu, trei zile turistice gravitând în jurul Sfintei Sofia, al Hipodromului cu obeliscurile lui egiptene, grecești și romane, al bazarului și al dubiței turistice cu care o transportam pe Nana cea netransportabilă să vadă orașul telenovelelor ei de suflet.

Trei zile mai mult false, căci Istanbulul în sine e fals, așa, ca turcii, un oraș jefuit de bogățiile unui mileniu de Capitală a Lumii, golit de oamenii care l-au construit și care nu mai sunt sau nu mai știu cine sunt, albi, dar turci, jefuit de credință și de identitate, de la limbă la bucătărie.

Istanbulul este…

Istanbulul este orașul Sfintei Sofia ridicate de romani, al turnului Galatei înălțat de genovezi, e orașul Moscheei Albastre, perlă a arhitecturii domului furat de la cei furați, e orașul unui Taksim copie proastă și hiperaglomerată de arteră comercială europeană și al unor palate sultănești la limita kitsch-ului, de la Topkapi la Dolmabahce.

Istanbulul este și orașul bisericilor dărâmate sau al muzeelor aflate fie în curs de convertire în moschei, ca Sfânta Irina, fie într-o veșnică și fatală restaurare din care nu vor mai vedea niciodată lumina credinței, cum e cazul Chorei (6), pentru că orice urmă a Constantinopolului, a romanității și a creștinismului trebuie să dispară ca să acopere jafurile și măcelurile fondatoare.

De ce i se zice Istanbul nu știu, că pentru mine e și va rămâne – cât va mai rămâne – Constantinopole, așa cum a și rămas până în 1923, când Ataturk i-a schimbat numele. E locul care mă copleșește și care mă face să plâng de fiecare dată, mai ceva ca Roma, deși a rămas mult mai puțin din el. Sau poate tocmai de aceea.

Una dintre icoanele cele mai dragi mie e pe peretele Moldoviței lui Petru Rareș, Luarea Constantinopolului, pe care o și am ca icoană bizantină, superbă, făcută de Leord, și care stă în mansardă sprijinită de un perete, că nu am de ce să o agăț, uitată dar de neuitat, așa ca Orașul. Când a picat Roma sub vizigoți în 410, Sfântul Augustin a scris De Civitate Dei, Orașul lui Dumnezeu, ca măcar cetatea cerească să rămână dacă lumina lumii s-a stins. Așa am simțit noi, românii, dar mai ales noi, valahii, atunci când a căzut Orașul: că s-a stins lumina lumii.

Ieri, împreună cu motănicile, sub cupola 3D de la Muzeul Căderii Constantinopolului, dealtfel magistral realizată de turci, mi-am retrăit, cu un gust amestecat de bucurie a ființării și de amar al căderii, copilăria îmbibată de Vintilă Corbul cu a lui monumentală Căderea Constantinopolului, carte de basm a lumii mele interioare. Turcii luând zidurile sau mai mult luând-o în bot pe ziduri, tunuri, ghiulele, flăcări, turcii chinuindu-se cu tunurile trădătorului Orban (7) și tot nereușind și apoi totuși intrând pe șest prin Kerkoporta, mica poartă a bisericii, “uitată” deschisă în sectorul de apărare venețian. Iar azi, în jurul nostru, urmașii lor, cu copii mici si ficații mari, făcând poze și sărbătorind cea mai mare realizare a imperiului otoman: o distrugere.

Apogeul orgiei de sânge a fost intrarea spahiilor călări în Sfânta Sofia împăratului Iustinian, unde marele dom al arhitectului armean Trdat e încă martor al măcelului făcut de turci înăuntru, sânge roșu și albastru, de fecioare și de romei simpli căzuți odată cu lumea. Sic transit gloria Mundi. Atât de mult a fost, atât de puțin a rămas. “Much that once was is lost. For none now lives, who remembers it”, zicea vocea caldă a zânei Galadriel la începutul Stăpânului Inelelor, pre-vestind bătălia pentru Pământul Mijlociu, pentru lumea oamenilor, tărâmul mitic de mijloc dintre Europa și China. (8)

Mă dau jos din tramvai în laterala Moscheei Albastre, la capătul hipodromului, cel mai mare din lume. Îmi place să cred asta, deși nu știu sigur dacă chiar e mai mare ca cel din Piața Navonna din Roma. Aud în memoria gândului caii partidelor verzilor și pe-ai veneților celor albaștri (9) gonind sălbatic, rotindu-se în jurul Coloanei Delfice cu trei spire și apoi în jurul obeliscului theodosian, înfruntându-se ritualic în curse ce prevestesc răscoala Nika si măcelul comis înăuntrul hipodromului de Belisarius, generalul lui Iustinian și eliberatorul Romei.

Trec pe lângă șaormeria nesimțit de scumpă și nici măcar așa bună de pe colț de unde i-am cumpărat Nanei ieri ceva ca să aibă cu ce-și lua pastila. Acum dugheana e tristă și sleită, rămasă fără șaormă. E târziu, mușteriii au plecat. Nu-i bai. Mai am în camera o sticlă de vin alb la rece și ceva pește rămas de la Nana de la cina de ieri. Asta o să pap, că m-am săturat de ospitalitatea lor de haită de lupi. Mi-am plătit haraciul peșin în zilele și mai în ales serile pe-trecute pe străduțele astea către chelneri șmecheri care nu mai puteau de iubirea de români atunci când nu ne confundau cu rușii.

Intru pe străduța cu hotelul și cu restaurantele. Chelnerii se apropie, hoitari zâmbitori, ca să primească tesekkur ederim-ul meu grăbit, uneori dublat de un iyi akșamlar, o seară bună. Nu ies la cină și vin și narghilea. Pe lângă că e scump, cele trei seri de dezmăț oriental din city break-ul cu fetele îmi sunt de ajuns. Vacanța s-a terminat, începe călătoria. Care călătorie nu e despre găsirea de plăcere, ci despre găsirea de sens. Călătoria și vacanța sunt ca nadirul și zenitul, perfect opuse.

Khabar n-am.

Mă duc sus în camera de hotel chicios de luxoasă, deși mică, să-mi mănânc peștele din frigider și să-mi beau vinul, ca o ultimă împărtășanie înainte de a începe marea trecere. De mâine încolo mă așteaptă cenușa a ce a mai rămas Romania din Anatolia, așezată cândva peste hittiți și galați, peste frigieni și urartieni, peste care au venit grecii și perșii și apoi Imperiul și iar perșii și apoi arabii și apoi venețienii de-au luat caii din hipodrom și i-au pus pe San Marco și apoi turcii, care n-au mai plecat.

N-am habar – khabar (10), adică vești sau cunoștință – cum o să ajung la Nicomedia și Niceea adică la Izmit și Iznik, și apoi ori la Bursa ori la Ankara. O să văd mâine unde o să dorm și ce și cum. Le-am întors pe toate părțile, cu tur până la Bursa și de acolo cumva, sau cu mașină privată de aici, dar e imposibil de scump, și până la urmă o să iau marmarail-ul (11) și apoi trenul, apoi poate ceva dolmușă (12) sau taxi sau ceva, nu știu, așa s-au așezat sau mai bine zis neașezat. Va fi hardcore. De la cinci stele la backpacking, din acela fără de khabar. Fortuna audaces adiuvat aș fi zis cândva. Acum zic doar Doamne, îți mulțumesc că ești mereu cu mine, luminează-mi calea și fă-mă să stau în Tine, în toate, voia Ta să o fac.

NOTE:

1. Porfirogenet – Cel născut din purpură/porfir (gr.), supranume atribuit împăratului bizantin Constantin al VII-lea.
2. Referire la Teodosie I Cel Mare, ultimul împărat care a domnit asupra Imperiului Roman nedivizat (379-395 d. Hr.)
3. Bică – regionalism ardelenesc pentru taur.
4. Ἀνατολή – anatole (gr.) – locul de unde răsare soarele, Est.
5. Motănel, Motănica, Mama Nana – nume de alint pentru soția, fiica și soacra autorului.
6. Biserica ortodoxă Chora din cartierul Edirnekapi, construită în secolul al patrulea și convertită în moschee, apoi în muzeu.
7. Orban – armurier maghiar care, fiind refuzat de curtea bizantină, s-a pus în serviciul sultanului otoman Mehmet al doilea pentru care a construit un tun imens pentru acele vremuri, tun capabil să dărâme zidurile până atunci inexpugnabile ale Constantinopolului.
8. Pivotul Lumii sau Heartland (Ținutul-Inimă) este un concept geopolitic lansat de John Mackinder în 1904. Conform structurii propuse de Mackinder, planeta se împarte în trei cercuri: Insula-Lume, care cuprinde Eurasia și Africa, Insulele Proxime, care înglobează arhipelagul britanic și cel japonez, și Insulele Exterioare, în rândul cărora se află Americile și Australia. Teoria lui Mackinder susține că cine controlează heartland-ul – teritoriul dintre Volga și Yangtze și dintre Himalaya și ținuturile Arctice –  deține controlul asupra întregii planete.
9. Verzii și Albaștrii desemnează două echipe de gladiatori pe care de luptă și suporterii acestor echipe. În timp, Verzii și Albaștrii au migrat din spațiul hipodromului și au devenit grupuri de presiune politico-religioasă, întrucâtva similare partidelor moderne.
10. Khabar – cuvânt de sorginte arabă care a fost împrumutat în hindi, indoneziană, malaeziană și alte limbi cu înțelesul de vești, știri. În indo-malay, salutul comun este apa khabar? – ce vești ai.
11. Marmarail/Marmaray – tren urban care conectează pe sub Bosfor cele două extremități ale Istanbulului, unind astfel Europa cu Asia.
12. Dolmuș (tur. plin) – mijloc de transport public – microbuz sau mașină – care operează în orașele turcești.

Text: Dragoș Bîrlea. Editare și note: Brad Florescu.

(Va urma.)