Pământul de Mijloc (Ep. 2). Nicomedia, Niceea. Drumul spre jumătatea drumului.

Nota lui Brad

În episodul de astăzi, guest writer-ul nostru Dragoș Bîrlea încearcă să scape din stamba Stambulului pentru a se îndrepta către primele ținte din itinerariul său spiritual-intelectual: Niceea, locul primului Conciliu ecumenic care a consfințit dogma și ritualistica creștine, și Nicomedia, trecătoarea capitală a Imperiului Roman în vremea lui Dioclețian. Problema e că Niceea și Nicomedia (actualmente cunoscute ca Iznik și Izmit), neaflându-se pe traseele turistice consacrate, eroului nostru nu îi este deloc ușor să le atingă.

Episodul 1 al serialului este aici. Blogul lui Dragoș – pe care poți citi variantele originale ale articolelor, nescurtate și ne-editate – este aici.

Are cuvântul Dragoș Bîrlea.

Drumul spre mijlocul drumului.

Am adormit greu, încercând să găsesc soluția pentru azi. Non c’e. Mă las în mâinile Domnului, o să sar pur și simplu în gol, în tramvaiul spre Sirkeci, apoi ceva metrou și apoi, probabil, trenul de mare viteză. Totul fluid.

Locul îmi vorbește. Sau, cum spunea starețul mănăstirii Putna cândva, locul te învață. Mă las învățat aici la doi pași de Centrul Lumii. De vechiul nou centru al unei lumi demult apuse. Când Odoacru “l-a convins” pe Romulus Augustulus să se retragă “înțelept” la țară ca să nu sfârșească prost, ca un corupt ce era, odată cu Imperiul de Apus, primul lucru pe care l-a făcut a fost să scrie scrisoare la Împărat.

Mărite Zeno, Împărat al Romei Noi și puternice, Néa Roma (1), August și Imperator, dă-i voie umilului tău serv got să conducă Italia ca regat, dar parte a Imperiului, în numele tău și pentru tine, slăvite Monomah cu nume de străin, xenos, lumină a Constantinopolului, aici la Ravenna cea plină de ziduri și mozaicuri “bizantine”.

Adevăratul Războinic al Luminii.

Asta ca să stea gotul nostru liniștit și fără teama, justă dealtfel, că se trezește într-o zi cu stindardul Imperiului fluturând pe mare în fața palatului, deasupra unei flote de dromoane (2), și aducându-i aminte ca e doar un muritor. Un muritor got, dar de fapt herúl, scris gerúl, așa cum hermano-ul spaniol e de fapt germano.

Adică Odoacru ăsta era un german de-al lui Gerula, că nu degeaba germanus înseamnă frate în latină, adică rudă, din aceeași seminție, sămânță, germen. Germanul, frate cu latinul. Dar dacă Gerula era dac, get beget de-al nostru și de-al lui Sergiu Nicolaescu, oare ce înseamnă asta? Că un german ar fi un get to beget (3) alți geți sau germani pur sânge, geți născuți din geți? Hai înapoi în Ravenna, Drăgoșele, că și așa ești pe coclauri plecat din Constantinopol aiurea, în splendoarea trecută a Imperiului.

Ravenna a fost recucerită de la ostrogoții – rămași fără Theodoric – de către Belisarius, uriașul general uitat al Antichității, dușmanul de moarte al goților, nu degeaba decorat de Iustinian cu titlul de Geticus Maximus, cuceritor al Geților deși el numai cu goți s-a bătut. Goți, geți, tot una, scria Iordanes în a lui Getica (4), tot pe vremea lui Belisarie pe-aici pe undeva, în Néa Roma pe lângă hipodrom, unde visez eu Cetatea Eternă din patul camerei chicioase de hotel.

Belisarius este unul dintre preferații mei din antichitate. Belu-sara-us scris grecește Belizarie, ad litteram războinicul luminii. Acum doi ani, când sărbătoream la grande bellezza cu Motănelul în Roma, am fost să vedem în Lateran coloana lui Constantin, obeliscul împăratului creștin mort păgân sau, conform legendei, botezat abia pe patul de moarte. Nu cred legenda, deși pe coloana lui scrie, surprinzător, SPQRDD, adică Senatus Populus Qve Romanus Dominus Dei, am dedus eu. Iar lânga obelisc și lângă monumentul lui Francisc de Assisi, îngropată adânc în pământul mileniului și jumătate scurs peste ea, e poarta Asinaria prin care Belisarius intra triumfător în Roma și o elibera la 50 de ani de la cădere, răscumpărând cenușa Imperiului de Apus cu splendoarea celui de Răsărit. 

Îl și văd pe “grecul” Belisarius, învingătorul vandalilor și acum al goților, în fruntea legiunilor victorioase, primit în aproape triumf de Apusul ce-și pierduse speranța. Salută roman, se închină pios la obeliscul lui Constantin, își face cruce și apoi intră în Basilica Lateran, în biserica Sfântului Petru cel vechi, sediul episcopului de Roma, primus inter pares, în inima creștinismului apusean, niceean, și apoi al catolicismului până la San Pietro, o mie de ani mai târziu. Aici a avut loc, după Marea Schismă, primul conciliu catolic, primul conciliu ecumenic din afara Imperiului, cel de Răsărit, că altul nu mai era. 

Gata cu coclaurile măi, băiatule, hai înapoi, lasă Apusul că te așteaptă Răsăritul, Ana-tolia. Și locul primului Conciliu. Niceea, Nikea, Nike, victorioasa, victoriosul, cel mai mare oraș al Asiei Mici după Constantinopol, născătorul Crezului, al Bibliei, al doctrinei și al Creștinismului așa cum îl știm noi azi. Au trecut de atunci 1694 de ani și ele tot așa-s. Asta înseamnă claritate conceptuală și o procedură bine gândită, cum ar zice Motănelul, la nivel imperial. 

Deși am hălăduit atât de mult, am dormit bine. M-am trezit destul de târzior, vorba lui Teuț, da’ unde ne grăbim? Priveliștea de pe terasa de mic dejun a hotelului e inegalabilă. E puțină lume pentru că e marți și e martie. De fapt nu, deja e prier, a-prierie, sezonul rugăciunii. Încep cu curmalele alea bune și însiropate, bag mare cu micul mare dejun, că am în față o zi lungă ca de coasă, fac și sandvișuri, fiindcă o sa am sigur nevoie. Îmi beau prima cafea și apoi pe-a doua în tihnă sub splendoarea Sfintei Sofia. And so it begins. 

Thalassa, Thalassa.

Iau tramvaiul din fața hipodromului, yasas, îi zic grecește în gând Sfintei Sofia, merg o stație la vale pe lângă ziduri, mă dau jos la Sirkeci, rucsacul mare în spate, ăla mic albastru în față, arăt extrem de backpacker pentru că chiar sunt, o iau spre metrou la pas, intru la stația de marmaray și o iau spre Gebze. O să merg până la capăt, nu până la Pendik cum mă gândeam eu ieri, și o să încerc să ajung de acolo la Niceea, sau Iznik cum îi zic turcii. Metroul e impecabil. Cardul de Istanbul, o minunăție. Nu am de mers decât un șir infinit de stații. Trenul de mare viteză din Pendik l-aș fi ratat cu vreo cinci minute. Poate-l prind în Gebze, deși nu prea cred. 

Nu e aglomerat. Stau în fund, mă uit la locuri și oameni și intru încet, foarte încet, în starea de călătorie. Cânt în gând. Îmi pun încrederea în Tine, Doamne, cântecul lui Sunny Trancă, mă însoțește în călătoriile mele de vreo trei ani. Domnul, de vreo 41.

Pe drum, între stațiile Atalar și Basak văd un local pe nume Dragos. Oamenii sunt albi, cu puține excepții. Sunt oameni de-ai noștri, iafeți, adică hittiți, greci, armeni, kurzi cuceriți și asimilați de turcaleți. Îmi trec prin cap deosebiri și mai ales asemănări cu secuii și cu ungurii. Și mă gândesc că dacă scrierea secuiască, răvaș pe răboj, e scriere turcă veche, cum zic ei, înseamnă că și turcii ar trebui să o aibă. Eu nu știu să o aibă, dar călătoria e abia la început. 

Baba, i se adresează politicoasă și grijulie turcoaica cu față de Asia Centrală bătrânelului cu kipa pe cap, pantofi negri smeriți, de bunic, purtați cu vârfurile împreunate, smead și slab, cu haina kaki și cămașă albă, cu niște ochelari și un aer din altă lume, alt timp, unul dus, pierdut. Așa, ca el. Turcoaica din stanuri îi explică la ce stație trebuie să se dea jos ca să ajungă unde vrea el. E frumoasă grija, caldă, umană. Și turcoaica, dar mai puțin. Era soare, însă acum se înnorează nițel vântos. Trenul metrou începe să se aerisească, am ieșit demult din Oraș și de sub pământ, curgem pe lângă Marmara. Blocurile sunt curate, noi, frumoase, ca de boom imobiliar și de oameni gospodari. Pasagerii sunt îmbrăcați modest și cumva șters asumat. Da’ ce te aștepți Drăgoșele, doar ești în metrou. 

O fată tot citește de când am urcat în metrou. Are o pashmina plămânie pe cap și botine ca de bărbat. Nasul sfruntat, aproape iranian, îi iese de sub camuflajul de fată musulmană supusă. Prietenul ei coboară după ea la Pendik, unde ar fi trebuit să cobor și eu dacă nu schimbam planul. Dar Domnul e cu mine, îmi deschide căile, călătorim împreuna, slavă Ție, Doamne! În tot timpul ăsta, marea Marmara, mar-mara, marea mare, marea cea amară, că omoară, mi se derulează în fața ochilor, plină de cargoboturi.

“Thalassa, Thalassa” îmi spune cu glasul memoriei Xenofon, când, întorcându-se din Persia cu ai săi 10.000 de mercenari greci învinși, văzu marea în Anabasis. Ce treabă aveau grecii să se amestece în războiul civil din Imperiul ahemenid? Ahemenid. Achae-man-the, adică imperiul Acheilor, al celor vechi sau al celor sfinți, aghei-ilor, ca Agia sau Aghia Sofia. Halucinant. Poate că aveau ei ceva motive în afară de aur. A man is defined by what he is prepared to die for îmi zice gândul pe neașteptate.

Tocmai am ieșit din stația Kaynargi. Mă uit pe harta cu stațiile și ce văd? Kucukyali. Kucuk-yali. Să fie Küçük-Kaynargi din pacea cu același nume? Nici nu vreau să verific, așa de mult îmi place ideea. Istoria mi se desfășoară sub picioare sau, mai prozaic, sub roțile de tren, în conjuncție cu prezentul foarte turcesc unde nicăieri în metrou, sau ce o fi ăsta, nu scrie în engleză. Nici măcar la automatele de luat bilete nu e meniu în engleză, nimic, să învățați turcește, bre, ghiaurilor!

Abia am ajuns în Gebze că mă sună tata. Știu că e îngrijorat, simt că mă iubește, îmi tot zice că sunt girovag, nu pot sta locului, și mă tot îndeamnă să mă liniștesc, să vin acasă. Simt că o să vină și vremea aceea, dar nu acum. Îi zic că îl iubesc. Mulțumim dumneavoastră îmi răspunde el, copleșit emoțional, ca de obicei. Ce bine mi-a picat să simt grija lui acum, când tocmai m-am dat jos din ultima fărâma de predictibilitate, marmaray-ul. Sărut mâna și închid, că pe lângă costul uriaș de roaming habar nu am unde sunt exact și unde ar trebui să ajung și am de întrebat niște oameni.

O iau la pas în jos pe “bulevar”. Istasionu cadesi, că așa îmi zice tăntica de la stația de metrou care nu vorbea engleza ioc, însă a fost tradusă de o turcoaică mai tânără și săritoare care rupea câteva cuvinte. Nu trece mult și simt și eu că m-a tradus. La un moment dat simțirea devine certitudine, după ce o patroană de cafenea de molișor mai răsărit pe cadesi, care îngăima ceva engleză, slavă Domnului, îmi zice că autogara e în Istanbul și că ea nu știe să se fi dat drumul la trenul de mare viteză.

Pornesc înapoi, mai întreb un tânăr care sigur știe engleză, că e mai spălat și mai răsărit. Hayir, nu, nu știe. Ajung înapoi la stația de marmaray și la autobuzele din față. Îmi vine să mă urc înapoi în metrou și să o iau spre relativa siguranță și certa jecmăneală a Sultanahmetului. “What are you, yellow?” îl aud pe Seinfeld în cap. “Snap out of it you little idiot”. Sar, ce să fac?! O iau la pas spre dolmușe, cum le zic turcii microbuzelor de care-s pline străzile. 

Se pare că Domnul mă vrea mai întâi la Nicomedia, nu la Niceea, dar o să insist. Știu deja că nu e nimic de văzut la Izmit, că antica Nicomedie, capitala lui Dioclețian, e îngropată în totalitate sub blocuri și turcisme. L-au ajuns blestemele creștinilor persecutați deși, în contrast, palatul din Split e vizibil și în picioare și aproape bine mersi. Am citit că cică Nicomedia vine de la Nicomedes, regele Bithiniei. Zic Nicomedia și mă pufnește râsul și îmi sună în cap “Ni, comédia” cum ar fi zis bunicu’, Ionu’ Moișanului, în moroșenește. 

Am alergat după dolmușa de Izmit fiindcă mi-a zis hâtru unul din șoferii din Gebze, în timp ce râdea și de și cu mine, că aia e și ea a și venit și el a claxonat și eu am mulțumit tesekur și am alergat și am prins-o. Am plătit sakîz, adică 8, lire și am pătruns.

La început sunt aproape singur în dolmușă. Însă tot oprim și ea se tot umple. Afară e mohorât, înăuntru la fel. La un moment dat intră două anatoliene care nu mai încap de rucsacii mei tolăniți pe un loc la geam. Mă simt și mă execut. În timp ce mă ridic cu rucsăcei cu tot, ele îmi zic ușor obraznic că pot să îi pun în spate, pe roata de rezervă pe care și stă piciorul meu acum, în timp ce scriu.

Zic hayir, hayir aprobator așa de da, da, fără să-mi dau seama că de fapt spun nu, nu. Așa mi-a ieșit. Tot scriu și uite așa imediat ajung în Izmit zis și Kocaeli. Obsesia asta a turcilor cu ștergerea istoriei e totalitară ca ei, deși aparent recentă, că până la Junii Turci și 1923-ul lui Ataturk și Constantinopolul era încă oficial Constantinopol și Bodrumul era Halicarnas și Ankara era Ancyra, iar Izmirul era Smirna. 

Antichitatea Nicomediei e îngropată pe dealuri, iar în vale curge prezentul industrial al Izmitului. Nicomedia nu mai există. Palatul lui Dioclețian e la vreo 800 de metri de mare acum, în subteranul mahalalei Cukurbag. Mahallesi. E înnorat și frig și am umblat pe jos pe cheul portului până la gară.

Apoi am urcat pe dealuri. Zona plată de dedesubt era sub ape, zic. Se vede clar de sus, de unde m-a dus taximetristul Murat, pe ceva sokak, alee, să îi lase pe cei pe care îi avea deja în taxi când l-am antamat, în fața gării. Îmi ia 60 de dolari să mă ducă din gara din Izmit la Iznik, Niceea, și înapoi să prind trenul de mare viteză de Ankara la care deja mi-am luat bilet de seară ca să ajung azi acolo. Adio Bursa sau Bârsa cum te-o fi chemând de fapt, nu ne vom vedea. Cad la învoială cu Murat. Drumul e mai scump decât puteam negocia, deși am negociat un pic, însă e mai ieftin decât putea fi. Sunt în grafic. 

Limba asta, turca, pare inventată, ca un Frankenstein al limbilor. Structură si pronunție agresive peste care vin cuvinte dulci. Ascult o femeie anatoliană tot dându-i în sus și jos cu bașka și mi se pare că urmează că un djin, un dzân, o să iasă din radioul Loganului și o să-mi taie capul.

Îl sun pe Hamed să îmi arunc buzduganul în ideea că poate, în loc de hostel, dorm la el, în apartamentul de la firma lui Vlad, branch-ul adică brânci-ul din Ankara, și când colo el, Hamed, era la Bucuresti, la Vlad. În timp ce vorbeam cu turcul, care nu înțelegea ce ziceam, cine sunt și ce vreau, intră Vlad pe fir de lângă el. Vlad, om drag sufletului meu, ca un frate mai mare, întotdeauna, își întinde cortul peste mine și mă simt îngrijit.

Cineva pe nume Nimesay o să mă aștepte în gară în Ankara și o să dorm 3 nopți la firmă și așa mai cunosc și turci în viața de zi cu zi, să ne mai umanizăm relațiile, că ăștia de pe stradă se comportă de parcă nu exist, iar când îi întreb ceva fug de mine de parcă vorbitul în engleză o să îi umple de demoni. Mulțumesc și pe gură și în gând și în rugăciune. Aveam nevoie de asta. Deja începeam să simt tensiunea plonjonului în gol. Dumnezeu m-a prins în palma lui Vlad. 

Spre Niceea, prin Zalău.

Zăresc golful Nicomediei de pe partea cealaltă, din goana mașinii. E perfect. Parcă și văd dromoanele intrând la adăpostul colinelor muntoase pe care tronează palatul cel mare al tetrarhului șef, Dioclețian, Imperatorul principal al Imperiului împărțit însă în două cu Maximian și apoi în încă două cu Galeriu și Constans, tatăl lui Constantin, cezarii subordonați. Îmi aduc aminte de vila lui Maximian din Sicilia, villa romana del Casale, în Piazza Armerina, cu superbele ei mozaicuri, mare aproape cât cea a lui Dioclețian din Split, locuri de pensie după ce au abdicat amândoi, deodată, lucru nemaiauzit de la Cincinnatus încoace. Și l-a lăsat pe fiu-său Maxentiu să ia bătaie de la Constantin, fiul cezarului său. “In hoc signo vinces.” (5)

Nicomedia e chiar la mijlocul distanței dintre Niceea si Constantinopol. Nu degeaba i se zicea inițial Izmitului Iznikmit, adică la jumătatea drumului Iznik-ului, Niceei. Peisajul e verde, cu brazi. Șoferul tace și conduce Loganul combi galben. Din față trece un XC60 nou. Mi se face dor de mașina și de viața mea. Ce caut aici?

Începe urcușul spre Niceea, drum îngust și numai curbe. E mult verde aici, o combinație superbă de mediteraneean cu livezi și flori ca la noi. Dar apoi, după meri, pac! apare livada de măslini. Acesta este spiritul locului, întâlnirea, translația, melanjul, Asia deși încă Europa. În spate am lăsat o moschee, în față ne blochează un Peugeot înțepenit în pantă.

Pe dreapta, un turc bătrân moto-cosește lucerna într-o curte-pajiște cu un măr bătrân în mijloc ca în Maramureș, iar peste el se vede Marmaraua. Apoi iar și iar curbe în ac de păr, ca trecerea din Sălaj în Maramureș, spre Rohia, spre Lăpuș, și se văd dealurile-munți și pajiști verzi și tui și tise ca în Toscana și zic către Murat, hoș, și se prinde, am ridicat și degetul de ok în ajutor, i se luminează fața și zice și el hoș. E bine. 

La Nicomedia abia recent au găsit palatul și orașul “subteran” îngropate în curți la oameni care nu știau nimic. “Sic transit”. Ăsta e de-a dreptul un holocaust al Imperiului, nu a mai rămas nici cenușa. Oi și capre se ițesc pe stânga, puține și îngrădite strâmt, și un ciobănaș turc le păzește stând cu ochii în telefon, adică mai mult nu. Am ieșit din Kizderbent, o fi Derbentul mic, mă amuz. Zona asta e ca drumul dinspre Sutoru spre Romanași, peste Topa, vârf de deal, top.

Deci hayir în turcă înseamnă nu. Hajra înseamnă stânga în maghiară iar hăis e stânga la orice bou sau vacă din Maramureș. Stânga e rea, e sinistră, e stâncă, e de lăsat în urmă, left, nu e drum pe acolo, nu-i drept ci e izquierda și că drept e doar Baal, căci balra e dreapta în maghiară, baal-ra, bale e „bine” în persană, iar de Bâlea și Bull citit băl nu vorbim acum, deși Bălisarius ar avea ceva de zis despre legătura între mare, tare, război, putere, alb și taurul bălan care era Baal. Slavă Domnului că nu mai știm mai nimic de el, îngropat să rămână, în locuri pustii și fără apă. 

Vorbind de lup, o cireadă de vaci trece șoseaua, probabil în căutarea unui the bull, boul, di-boul, di-bol, diabol. Astea sunt doar în capul meu, vacile trec liniștite. Murat vorbește la telefon și zice alio, alio, baba. Am mers mult deja, în depărtare jos se vede lacul Niceea, golu. Uriaș. Legenda zice că un râu curgea cândva din lac și se vărsa în Marmara, un râu suficient de mare pentru ca argonauții să fi navigat pe el. Zeytin aage, măslin, copac cu măsline, zice Murat. E plin, plin de măslini cu măsline, zeytine, seu-ține, cele ce țin seu. Sau zeu. 

Pământul e lucrat, nu glumă. Livezi multe, latifundii mari cu irigații, mii de pomi înfloriți, viță de vie îngrijită, și măslini, măslini nesfârșiți. Pe fundal, munți verzi-albaștri, ușor înzăpeziți, luându-se în serios. Niceea. Mi se umple inima de bucurie, sunt aproape. Scot unul din sandwich-urile de la micul mare dejun și înfulec înainte să ajungem. E gustos și îmi pică bine. 

Conciliul celui singur.

Am ajuns. Încă de la intrare se văd zidurile. Cele mai mari ziduri după cele ale Constantinopolului. Nu degeaba aici a avut loc Conciliul (6), nu degeaba, după căderea Orașului în mâinile cruciaților în 1204, rămășițele imperiului s-au refugiat la Niceea. Zidurile au multe straturi. Se vede nivelul hitit cu pietre brute, fără mortar, miceniene, pe alocuri semănând cu zidurile incașe, apoi nivelul elenistic și cel roman de piatră fasonată și legată cu mortar, și apoi cel roman târziu, zis bizantin, alb cu roșu, calcarul cu cărămida, și apoi, nu peste tot, un nivel turcesc. Știam că vin la ceva bun.

Intrăm în oraș, e mic, ajungem în centru imediat. Murat caută un loc de parcare, găsește chiar lângă Agia Sofia, că așa se cheamă și basilica Conciliului. Al VII-lea. Basilica primului Conciliu, mai mare, s-a prăbușit la un cutremur, demult și în altă galaxie.

Revin. Mi-l închipui pe Sfântul Spiridon cum explică doctrina Sfintei Treimi, scoate o cărămidă, una, făcută din pământ, apă și foc, trei, o strânge în mană și, într-o pală de foc, pământul și apa cad pe pardoseala Basilicii. Mari minuni se întâmplară. Încerc să îl zăresc pe Constantin însoțit de Ossius de Cordoba, probabil evreu egiptean, intrând în basilică să prezideze Conciliul ca de-o singură Ființă și să-și impună doctrina  O Biserică, Un Imperiu, Un Împărat, în răspărul Orientului mai degrabă monofizit (7) sau arianist (8). 

Conciliul de la Niceea reprezentat într-o pictură bisericească rusă. Sursa imaginii: Wikimedia Commons.

Basilica e roșie, toată cărămidă, trei nave, o biserică transformată în moschee și un pic de muzeu. Un pic, în sensul în care pot intra să o văd dacă am curaj, pentru că semne nu sunt și tot am senzația că fac ceva interzis. Interzis nu, că e sit UNESCO. Nedorit de turci, da.

În jurul muzeului, în afară de câțiva turci în trecerea zilei de marți și de niște femei acoperite din cap până în picioare cu pardesiele regulamentare, nu s-au mai adunat decât niște pietre vechi, romane, păgâne și creștine. Fundația basilicii și a clădirilor vechi e la vreo patru metri sub nivelul actual al orașului, al străzii și al lacului. Ce ciudat! Orașul vechi ar fi fost scufundat dacă rămânea la același nivel, așa cum este portul din Niceea, acum sub apele lacului.

Cercetez parcul cu relicve, pietre, chestii, printre care o friză cu o ghirlandă șerpuită trecând din când în când, la apogeu, prin coarnele unor bouri, aceiași de i-am intuit rași cu dalta, făcuți chiseli-ță cu chisel-ul (9) pe friza din muzeul de arheologie din Constantinopol, și care apoi susțin o față de om, rotundă ca un soare, de fapt un soare, probabil Apollo. Și mă izbește: oare era o ghirlandă șerpuita sau un șarpe înghirlăndit?

Fețe de bour și Apollo-soare înlănțuite, înșerpuite, ca de-o cunună de lauri. Aici, ca și acolo, chipurile bourilor sunt distruse. Baal, taurul alb, bull-ul cel bial sau bel sau băl ca Bălgradul, Orașul Alb, și Apbaal–Apollo, Baal cel puternic, cel născut din apă, zis și Abbadon sunt unul și același, din câte văd.

Intru. Înăuntru nu e nimeni. Basilica e acum desacralizată, vandalizată, turcizată, scufundată și tristă. Pe jumătate moschee, pe jumătate victimă a urâciunii pustiirii. O biserică din care Hristos a fost complet alungat. Pereții sunt goi, rași până la roșu, se mai văd ceva urme de icoană în absidele navelor laterale, în altar și în clopotnițe. Mă ia plânsul. Sunt mișcat și întristat. Ca Arjuna cu Krishna în Baghavad Gita, Ba-ga-va-da Gæta, pe care aș traduce-o direct din limba veche ca Puterea manifestată prin Cuvânt dată Ființelor vii.

“Renounciation is not enough, you must act, but you mustn’t attach yourself to the consequences of your actions” (10) zice Krishna înainte de măcelul final al fraților, Maha-bharata, a marilor frați și prieteni, că în maghiară baratom, barata-om, înseamnă prieten, așa cum bhrate e frate în sârbă, uneori pronunțat exact așa, frătar, bhratar, brother adica bratar, barodar, bharata. Arianu-i frate cu iranianu’, apoi ăsta cu englezu’, apăi ăla cu sârbu’, și doar știm clar că sârbu-i brate-frate cu românu’, așa ca codrul, ăla de brad, bradu-i bhrate cu românu’. Pe latin îl lăsăm să mai stea un pic pe tușă, că prea s-a băgat în seamă de când cu Papa care le știe pe toate, mai ales cum vrea și ce vrea el. Dar una peste alta sunt mișcat și întristat și totuși mă pun în mișcare fiindcă “I must act”. 

Murat mă așteaptă în mașină. Plecăm să vedem zidurile mai de-aproape, dar scurt. Ceasul ticăie și trenul de Ankara se cere prins. Trecem pe lângă vechile băi turcești. “Turcești”, dar construite la fel ca basilica. Așa au ajuns băile romeilor băi turcești, prin schimbare de etichetă, ca sarmalele, musakaua, chiftelele kofte adică kophte, adică coapte, ca ciorba care șierbe, dar nu șierbe în turcă, ci în română, pe principiul “Cum se cheamă apa asta oștenii mei? Moldova, Maria Ta! Așa să-i rămână numele”. Înainte să vină turcii din stepă la anii o mie, ăștia de pe-aici nu aveau nimic, nu mâncau nimic, nu construiau nimic, ioc. Noroc ca au sosit civilizatorii călări ducând sub șa arhitectura “selgiucă” și cele cinci milenii de civilizație anatoliană. Se simte, cred, cât de mult încep – sau continuă – să-mi placă turcii. 

După băi ajungem repede la Muzeul din Niceea aflat – cum altfel? – în “restaurare”, adică închis probabil pe veci. Curtea e plină de pietre care îmi fac cu ochiul. Încerc să intru prin spate ca să evit șantierul, iar în doi timpi și trei mișcări apare lângă mine un soldat în uniformă și ceva armă și mă întreabă, cred, că vorbea dulcea turcă, ce fac acolo. Mieros ca un ciobănesc anatolian ieșit la lup.

Plec binecuvântând ca să nu dau drumul la altceva. Sunt obosit deja și mai am doar vreo 40 de minute în Niceea dacă vreau să prind trenul. Hai la ziduri. Ajungem repede, urcăm – Murat a înviat și vine cu mine -, găsim și o poartă restaurată cumva, se văd straturile bine-bine, e impresionant, dar ce caută incașii aici, căci zidurile ce le văd eu dau semne clare de Sacsayhuaman și ce Doamne, iartă-mă, aveau incașii cu hitiții? Ca după orice loc excepțional, plin de comori, plec bucuros că știu mai multe și copleșit de cât de puține înțeleg. 

Murat gonește Loganul. S-a activat. Scrisul grecesc de pe porți și urcatul pe ziduri l-au aprins. Dacă știam eu turcă sau el ceva engleza făceam o treabă, o treabă bună. Așa, rămânem doar cu briza de simpatie care a început să sufle în timp ce o luam supraturat înapoi spre Izmit. Las în spate lacul Niceei și bucuria ușor amară a unui vis împlinit. În față, spre vârf, văd niște pietre ițindu-se de sub vegetație. Evident, reflexul meu cvasi-pavlovian se pornește: o cetate.

Ajungem în dreptul lor, sunt pietre peste tot, pe arătură, pe drum, pietre și apoi ziduri vizibile de cetate. Exact lângă drum, în capul pantei. Trecem printr-o turmă de oi și niște ciobănești anatolieni superbi și mulți oameni cu tractoare la îngrijit livezile. Iar am ajuns în Zalău. Culmi verzi și viroage. Și un deal cu pietre răsfirate pe el iarași ițindu-se de sub verde. Și oi, și capre pe dreapta și apoi ciobănești anatolieni pe stânga, iar anatolienii ăștia, câini superbi. Simt că mă repet.

Și apoi, pe drum, văd colina-cetate perfectă. Strigă pur și simplu în soare și așteaptă să o bage cineva în seamă. Cine, că aștia “restaurează” tot, de tot, să nu mai rămână, dacă se poate, nici amintirea a ce a fost înainte de Mazinkert (11) și de venirea molimei care sunt ei. Nu-mi plac. Deocamdată. O să mai vedem, despre aceste lucruri vom mai vorbi noi, cum zice apostolul, că avem două săptămâni în față, călătorule. Dar acum nu-mi plac.

Sosim în Izmit la timp, deși pe autostradă era deja un fel de ștau, un stau de mașini ca vacile în stau-l. Murat oprește pe avarii pe bulevar-ul central, un fel de “21 decembrie 1989” din Cluj, să ia ceva dintr-un magazin. Eu rămân în mașină și suport binecuvântările partenerilor de trafic. Sunt mesmerizat de situație și mă întreb dacă mai prind trenul, dar stau, că n-am ce face. Murat se întoarce. A luat mâncare pentru câinii și pisicile de pe sokak, de pe strada lui, vagabonzi. M-a mișcat.

I-am zis că e un tip grozav, l-am lăudat, așa cum zicea Emil că le mărea Rotta salariile, și i-am zis că sunt binecuvântat că mi l-a scos Domnul în cale. Și atât. Hosh cakal. La revedere. Mai vin vreodată la Iznik? Nu. Mai vin vreodată la Izmit? Nu. Ankara și apoi Anatolia adâncă mă așteaptă, și apoi Kurdistanul, dincolo de ea.

Intru în gară, îmi recuperez telefonul uitat ca Tîndală la controlul de securitate, ies pe peron într-un frig crâncen că îmi vine să mă cringe (12) ca o creangă-n crâng, vine trenul un pic întârziat, urc, e modern, mă liniștesc, mai mănânc un sandviș, ultimul, trenul merge lin, are momente când e chiar de mare viteză, trec printr-un moment de panică de “dacă am luat trenul greșit spre Konya în loc de Ankara?”, îmi trece, deși era să mă dau jos, sunt obosit.

După 4 ore ajung deja în gara modernă din afara Ankarei unde mă așteaptă Nimesay și șoferul, mă preiau, mă duc mult pe autostradă printre zgârie-nori până în fața sediului firmei cu doi golden retrieveri în curte dintre care doar unul mușcă, urc la etaj la apartament, mulțumesc Nimesay, fac un duș, dau drumul la radiator, că e frig, simt că în camera asta s-au întâmplat multe, mă trântesc pe pat, și înainte să adorm realizez că azi nu am întâlnit niciun turist. Doar eu, în fosta Galatia, în Anatolia. Sunt departe deja. Și în timp ce adorm mulțumesc lui Dumnezeu pentru o primă zi minunată de călătorit împreună. 

NOTE:

1. Nea Roma – Noua Romă, supranume dat Constantinopolului.
2. Dromon – navă de război bizantină din clasa galerei.
3. To beget (eng.) – a naște, a da naștere, a crește (un copil)
4. De originae actibusque Getarum – Originea și faptele Geților/Goților, cunoscută ca Getica, lucrare scrisă la mijlocul secolului al VI-lea d.Hr. de funcționarul roman Iordanes/Jordanes, el însuși got la origine. În mod bizar, titlul nu face o distincție semantică între geți și goți.
5. In hoc signo vinces (lat.) – Sub semnul acesta vei învinge.
6. Primul Conciliu de la Niceea (20-25 mai 325) – primul conciliu ecumenic al Bisericii Creștine, care a stabilit dogmele, Crezul și canoanele creștinismului ca răspuns la erezia arianistă.
7. Monofizism – o singură fire – doctrină teologică lansată de Eutihie din Constantinopol care susține că Hristos are o singură fire, cea divină, existența sa în trup omenesc fiind doar o aparență.
8. Arianism – doctrină religioasă fondată în secolul IV de Arie din Vladandra și declarată erezie de Primul Conciliu de la Niceea. Disputa s-a centrat pe natura caracterului divin al lui Iisus Hristos. În cadrul Conciliului din 325 s-a elaborat Crezul creștin al Sfintei Treimi (valabil și astăzi) în care se mărturisește că Hristos este cosubstanțial lui Dumnezeu.
9. Chisel (eng) – daltă
10. „Renunțarea nu e suficientă, trebuie să acționezi, dar fără să te atașezi de consecințele acțiunilor tale.”
11. Βătălia de la Mazinkert (1071) între forțele Imperiului Bizantin și cele ale Imperiului Selgiuc. În urma bătăliei – câștigate de selgiuci – Bizanțul și-a pierdut mare parte din influența în Anatolia, care s-a turcizat.
12. To cringe (eng.) – a se chirci.

Imaginea de copertă a articolului reprezintă primul Conciliu de la Niceea (325) într-o frescă din Capela Sixtină. Sursa: Wikimedia Commons.

(Va urma)