Pământul de mijloc (Ep. 3). Ankara. Pietrele au strigat.

Guest post de Dragoș Bîrlea. Episodul 1 e aici. Episodul 2 e aici. Blogul lui Dragoș e aici.

Nadirul și zenitul iau masa împreună.

Baștan în turcă înseamnă de la început, de baștină. Un baștan de baștină de-aici era Sfântul Marcu Ascetul, cavaler Jedi de Ancyra din secolul IV cum îmi plăcea mie să-i zic când îl mai citam pe Facebook. L-am descoperit în Terapeutica bolilor spirituale a lui Larchet și apoi în cărticica pe care i-am răpit-o lui tata din bunkerul lui de la Miniș: Despre legea duhovnicească și Despre cei care își închipuie că se îndreptățesc prin fapte. (1)

Zice Marcu Ascetul: “Cel ce călătorește fără un scop plăcut lui Dumnezeu se ostenește degeaba”. Mă trezesc cu asta-n gând în camera un pic rece, pe cearșafurile albe pe care am dormit bine după ce aseară am făcut un duș zdravăn și mi-am spălat ciorapii, i-am pus la uscat pe radiator și s-au uscat aproape instant.

Mai zice el, la capătul 62: “iad este neștiința, că amândouă sunt întunecate și pierzare este uitarea, căci prin ea am pierdut din cele ce le aveam”, adică “Much that once was is now lost.(…). But there were some who resisted” (2). Acum și cuvântul ăsta, rezist, ca și celelalte cuvinte, poate fi maltratat în orice sens. Din păcate asta e soarta cuvintelor, să li se fure sensul primar și să li se dea unul de conjunctură, încărcat de zeitgeist (3), manipulat, manipulabil.

Eu știam că, de rezistat, conservatorii sunt cei care rezistă la orice schimbare, în timp ce marxiștii revoluționează tradiția până o omoară, un paricid ritual la scara istorică. Dar nici marxiștii ăștia nu mai sunt ce au fost, în această epocă post truth în care orice poate fi orice și cuno-știința nu mai înseamnă nimic în sine. Totul e contextualizabil, iar adevărul se ascunde din ce în ce mai departe de cel care nu vrea să-l re-cunoască.

Mai spune Master Marcu la capătul 50 că “neștiința îndeamnă la împotrivire față de cele ce sunt de folos și, nerușinându-se, sporește numărul păcatelor”. Ca să conchidă la 83 că “mintea care a uitat de cunoștiința adevărată se luptă pentru cele potrivnice ca pentru unele ce-i sunt de folos.”

Îmi fac flotările de dimineață, sar în pantaloni și-n șlapi, mă puțulesc în baia de la etaj pe care scrie bayan, adică femei, doamne, văd și nu bag în seamă, mă aranjez ca să cobor la mic dejun cu echipa, că ei așa mănâncă în fiecare dimineață și Nimesay a fost grijulie și m-a chemat și pe mine.

Frumos. Mă simt răsfățat și un pic stingher. La etaj, ciorapii mei spălați și uscați încă stau azvârliți pe fotoliu, la parter firma face deja planuri, trading și profit, iar oamenii și-au intrat în rolurile de afaceriști. Eu călător, ei capitaliști. Worlds apart, sau poate doar nadirul și zenitul aceluiași univers.

Afară e soare și frumos, mă uit la oameni printre îmbucături și gânduri. Azi o să merg la Muzeul Istoriei Civilizațiilor anatoliene, o comoară de comori. Ducu m-a avertizat săptămâna trecută, inocent și profetic, să am grijă să nu-mi pierd mințile pe-acolo.

Ascult turca și încerc să înțeleg, de alaltăieri am început să învăț, e clar că nevoia mă învață. Pricep frânturi, numere, dar mai mult zâmbete și mimică. Nimesay îmi oferă cafea turcească și ceva prune sau caise uscate umplute cu nuci, mi se topesc în gură și se scurg direct spre stomac, merg teribil de bine cu cafeaua turcească la ibric. În care cafea Nimesay se apucă să divineze întorcând-o întâi invers și apoi ghicind, dice-ind, ca în fiecare dimineață, ce îi va aduce norocul, zarurile, ce đic sau zic zeii.

Cel mai probabil îi va aduce încă un strop de amărală, întristare, decizii greșite și kilograme în plus. Din păcate. Putem alege acțiunile noastre, dar nu putem alege consecințele acestora. Pe linie de consecință, dacă vrem alte consecințe avem de ales alte alegeri. Însă aici intervine supunerea voirii proprii, recunoașterea greșelii, pocăința în sens de îndreptare, iertare de alții și de sine, și abia apoi putem, că avem puterea, să alegem căi noi și consecințe noi.

Nimesay e supărată. O întreb ce are, spune că nu e în prim-planul vieții ei, că se lasă abuzată, apuc să îi spun câte ceva pe trepte la ieșire, vin și retrieverii, mă joc cu ei. Zice că poate vorbim diseară, dar să fiu înapoi până la 18.00, că nu am cheie și ei pleacă. Mă simt ciudat, constrâns, restrâns, dar accept. Ieri nu am băut niciun pahar de vin, poate diseară apuc, sper, sigur că ajung până la șase, hoș cakal. 

Ce-are slava cu Ankara.

Îi las la muncă și o iau la pas pe lângă o firmă de taxiuri VIP și niște zgârie-nori ale unor zgârie-brânză, pe lângă complexul mall-istic cu cafenele occidentale și, sper eu, vin. Merg prin pasaj pe sub autostrada la umbra căreia un vânzător de fructe și legume își etalează căpșunele și verdețurile de-mi face poftă, și mă îndrept veselos spre stația de metrou. Metrou bun, modern, card, cobor la peron, vine repede, nu e aglomerat, intru, plecăm.

Mă uit la oamenii din metrou, mai mult la femei fiindcă, oricât ar părea de ciudat, îmi plac femeile și nu bărbații, deși nu toate femeile, slavă Domnului. Lângă mine șade o turcoaică frumoasă și tânără, cu batic. Se vede că e turcoaică, ce pisici să fie, sunt deja în Anatolia, deși pe vremuri zona se numea Galatia, de la galați, gali-thi, ca și Galitia sau Galicia, oameni albi, puternici și curajoși. Much that once was…

Fata are ceas Casio de metal, caftan kaki și geantă italiană. Simte că o studiez și se întoarce sfidător cu spatele. E ceva studentă. În vagon plutește un melanj de occidentalism modern și tradiționalism turcesc care nu e decât atașament față de modernismul de acum 40-50 de ani, cel de până la Ataturk.

O anatoliană fundamentalistă frumoasă cândva, la prima tinerețe, dar acum bine trecută de a doua, îmbrăcată și îmbaticată în negru, își sprijină capul pe umărul soțului care are un aer ușor mai modern în ciuda sacoului la două rânduri de nasturi, și se uită cu milă și dispreț la o tânără postmodernă blondă, în blugi, care mai înainte îmi căuta privirea.

Ankara mi se pare mai deschisă spre occidentali, dacă nu spre Occidentul însuși. Ajung în Bilkend. E destul de pustiu, curat, atmosferă ca-n metroul din Teheran. În fața mea, două adolescente. Blugi, teniși, geci de piele. Una are șuvițe blonde și cercel în nas, cealaltă e blondă de-a dreptul, albă și frumoasă, dar cu pomeți de Asia Centrală.

Ies din metrou și mă pun pe treabă, că nici călătoritul ăsta nu-i joacă sau joke, adică gioc, pe graiul moroșenesc. Afară e cald și în jurul ieșirilor din metrou e un fel de Piața Mărăști. Îmbulzeală, fructe, falsuri, nici măcar un original fake, miros de transpirație cu care realizez că va trebui să mă obișnuiesc.

Traversez și încep să urc spre dealul pe care sunt muzeele și Citadela, ciudad-ela, cetatea, city-the-el. Licee, universități și clădiri oficiale se succed, cu sârmă ghimpată ici-colo, care protejează ceva ce nu voi afla niciodată. Doi șoferi se bat pe stradă, nu departe de un echipaj de poliție care nu intervine.

Trec de ei și dau de ziduri vechi, de bolți în care se vând mărfuri, în Ardeal la magazin se zice bold, cică din maghiară și nu de la bolt care e vault și voltă și boltă, ca în tot orientul și ca astea din fața mea în care se negustoresc toate cele.

Pe o clădire mare și veche, cu plan basilical, atârnă covoare anatoliene tradiționale cu motive incașe sau moroșenești sau totuna. Am trăit senzația asta în Cuzco. Și pietrele seamănă. Și străzile.

O alee semipietonală pietruită urcă spre castel și muzeu. E plină de ateliere de meșteșugari, masteri mari meșteri, și de crâșme încă închise, closed. Cluj vine de la clusium, clusi, închis, vale închisă, the-close, closed, cluj-d. Poate că ar trebui să mă simt ca acasă, dar mă jenează ceva.

Zidurile citadelei, încă în picioare, sunt copleșitoare. Se văd, ca la Niceea, straturile vechi, hitite, apoi cele elenistice și romane, apoi cele așa-zis bizantine. Se cunoaște că citadela a tot fost reconstruită peste un nivel fiindcă din cenușiul maroniu al pietrei răzbate din când în când albul marmurei, iar uneori apar coloane romane intercalate cu piatra fasonată.

Sub ziduri, pisicile de Angora care-mi dau târcoale. De Angora, adică de Ankara, de Ancyra, orașul aflat pe creste care tronează peste podișul Anatoliei de la o mie de metri deasupra nivelului mării.

An-gora, e clar, înseamnă ân-gorâi, adică în munte, în slavă. Μă feresc în ultimul moment de întrebarea iminentă “ce-are slava cu Ankara?” și mă concentrez pe fapte: avem un oraș pe creste care se cheamă în gorâi, în munți.

Acum, dacă ne uităm la An-kara în turcă, am putea crede că înseamnă în-negru, că așa am aflat noi, că la negru îi zice kara pe turcește. Doar că acest kara mai înseamnă ceva, și cel mai probabil, acesta este sensul primar: țară, pământ și, prin asociere, stâncă, munte, karap-ati – Carpații – cei făcuți din stâncă. Carpii erau oamenii munților, stâncoși, tăioși ca piatra, ca și cărpătorul, tăietorul pe care se taie părădicile, fructul paradisului, în bucătăria tradițională din zona Alba.

Se pare că turcii au mari probleme etimologico-funciare, fiindcă la teren, land, the-lan, adică lanul, ei îi zic arad, arazi, loc de arat. Și la plug îi zic pulluk, bagă pulugu în brazdă, plug it in.

Acum, că pe munte stau zeii și că Dumnezeu în greacă e kyrie, iar Ankyra sau Ancyra înseamnă și orașul lui Dumnezeu, al zeilor, nu e o coincidență. Așa se chema și Cyrus, Kiros, om de la munte, dar și om după inima Lui Dumnezeu, nume grec, deși știm că el era persan. Kyrie eleison, slava Domnului, cum ar zice kir Ianulea.

Dar să revenim la Carpați. Kara-pati și Kara Iflak, așa îi ziceau turcii Valahiei, adică Valahia Neagră, cum am învățat eu prost la istorie. Păi din moment ce kara înseamnă munte, ținut și țară, atunci Kara I-flak, Kara I Vlach, înseamnă pur și simplu Țara Vlahilor, Munții Vlahilor, Muntenia.

Vlahii sunt cei cărora vikingii le ziceau blakumen, cică oamenii negri, black-men, dar „b” e “v” și ei sunt vlackh-men, vlahi. Stai să ne înțelegem: kara e negru ca la turci sau vlah e negru ca la black? Las-o așa, Drăgoșele, că se aburiră ochelarii.

Fotografii cu apusul răsăritului.

S-a înnorat. Sus, pe zidurile din cărămidă și marmură bizantină, e înghesuială. Cârduri-cârduri de copii de școală primară în excursie pe crenelurile fostei măreții otomane sau a celor dinainte. Sunt impresionați și gălăgioși. Și eu sunt impresionat, dar tăcut, și un pic înfiorat, m-a luat un ușor fior de fear. Mă gândesc la copiii aceștia care, peste 20 de ani, vor fi convinși că sunt buricul pământului, omphalos-ul, om-făloșii planetei.

Cobor și mă ascund de prezentul prevestitor în trecutul Muzeului de Arheologie. E un muzeu mic și frumos, modern, bine amenajat, o plăcere. Statui, rhytoane ca cel dacic din București, monede, plăcuțe de argilă arsă scrise în cuneiforme – seamănă grozav cu cele de la Tărtăria expuse la muzeul din Cluj – vârfuri de lănci de acum 4000 de ani, simboluri solare ca cele de pe porțile din Maramureș, ceramică în stil Horezu, care neolitice cu roți de care-s pline muzeele noastre, chestii cu adevărat interesante. Înțeleg că nu înțeleg.

La demisol întru în altă lume. E o expoziție cu fotografii din Ani, fosta capitală imperială a armenilor, oraș fantomă, orașul gloriei demult apuse a unui neam aproape apus și el, dintr-un ținut aflat foarte la răsărit. Apusul Răsăritului.

Mă pierd în imaginea unei biserici armenești în trei nave. E întreagă, îi lipsește doar turla, stă în picioare pe un fundal de cer albastru și nori hieratici albi, și mulți pietroși înzăpeziți care tronează deasupra unei câmpii de piatră. Otherworldly e cuvântul, sună mai potrivit în engleză, e de pe altă planetă, dintr-o lume de basm, întregi, dar fără turlă, în trei nave, din Stăpânul Inelelor. E dintr-un basm cu zmei și Cosânzene, Co-sân-Ziana, Co-sân-Diana, Co-sân-the-Ana, Co-Sânge-Ana.

Se simte fascinația pentru Armenia profundă aici, în capitala unei Turcii care a făcut tot ce-a putut să nu o dezgroape sau să o îngroape la loc, să șteargă orice urmă a ei, vie sau moartă. Pereții demisolului sunt tapetați cu fotografii din țara zmeilor, iar turiștii străini din jur au morga unor profesori universitari de istorie, morgă sub care se ascund destul de vizibil copii năzdrăvani fascinați de basme, ca și mine.

Insuportabila așteptare a saltului.

Ies și o iau în josul dealului spre Muzeul Civilizațiilor Anatoliene. Muzeul ăsta e plin de contra-argumente la ideea că tot ce e nou e neapărat superior, că „evoluția” e inerent bună și că noi suntem mai avansați, cumva mai buni decât strămoșii noștri care erau mai puțin tech-savvy și, implicit, mai puțin oameni.

La intrarea în muzeu – un fost bazar – mă întâmpină un obelisc hitit care tronează peste uriașe amfore roșii de ținut grâu, cu șerpi încolăciți pe ele, și pietre romane pe care nici nu le mai văd fiindcă nu mă prea interesează. Am la mine o cărticică despre hitiți luată din Constantinopol, cea mai subțire și mai transportabilă. Pe celelalte două mi le-a luat nevasta să le ducă acasă.

Mă arunc cu capul înainte, invit muzeul să mă copleșească și muzele să mă amuze. Mă simt ca în avion la Luncani, înainte să sar cu parașuta. Exagerez nițel, dar sentimentul e oarecum același: insuportabila așteptare a saltului în hău, în hău-os, haos.

Vestibulul mă atacă direct cu artileria grea, Gobekli Tepe, cele mai vechi construcții din lume – zic ei – departe, lângă Șanliurfa, la granița cu Siria. Nu prea arată ca cele mai vechi chestii din lume, poate că și ei exagerează nițel. Mi-ar plăcea să ajung acolo.

Gobelki Tepe. Sursa foto: Wikimedia Commons.

Gobekli Tepe e construit ca Great Zimbabwe din – nu-i așa? – Zimbabwe. Aceleași forme, același tip de piatră, același mister, cel puțin cât mi-am dat seama din poze. Igluuri mari de piatră, similare cu cele pe care le-am găsit anul trecut în Glodeanu, dar prăbușite, stâlpi uriași tot de piatră, de fapt grinzi în formă de T, zic eu, idoli, zic ei. E drept că au desenate pe ele tot felul de lighioane, păsări cu cap de dinozaur, ibiși, scorpioni. Mă trage ața spre acolo, să pipăi și să urlu este, un vers care mi-a plăcut încă de la Bac-ul meu și pe care fii-mea îl învață acum pentru Bac-ul ei.

Și apoi apare un mistreț cu o pereche de coarne și un taur cu două perechi, boar și bour împreună, ba-or, adică cel puternic, făcător al puterii, domn puternic, ca și bear-ul pronunțat de fapt ca bœ–ar, frate cu baar-ul nemțesc, cel puternic, sau aproape sigur cu Baal, bull-ul cel alb și potent.

Credeam că știu istorie și chiar știu un pic. Doar că de acum opt ani, de când am stat în fața zidurilor de la Sacsayhuaman, deasupra Cuzco-ului, am început să văd că mult din ce știam nu e adevărat și că mult din ce e adevărat nu știu. Și cu cât văd mai mult, cu atât înțeleg că cele văzute sunt fără valoare și că în cele nevăzute stau adevărul și sensul.

A vedea înseamnă înțelepciune, en-telos-patiune, pasiune pentru țel, și a vedea în greacă e theoria, adică lucrurile, rhea, re-a sau împărăția, rai-ul lui Dumnezeu, Theo. Indienii, în Vede, în Rig Veda, vederea-înțelepciune-a-rigăi, a regilor și a regatului, vorbesc despre dharma, sensul vieții, talent viu de împlinit de fiecare dintre noi prin vocație. Dar-ma, dar-ul sufletului, ma, acela care stă în inimă, in-e-ma. Grecii nu îi zic dharma, ci dhrama, drama antică, e același cuvânt, e același sens, dar în metateză (5).

Înainte vreme, epoca pietrei, paleo- și neoliticul, epoca bronzului sau a fierului nu însemnau pentru mine decât niște intervale tocite la ora de istorie. Iar hitiții, babilonienii, asirienii, frigienii, urartienii erau niște nume cvasi-mitice fără relevanță istorică reală, întrucât istoria începea de la fondarea Romei la 753 î. Hr., a Atenei pe la 760, a Cartagenei, tot pe atunci, a Imperiului Persan al lui Cyrus un pic mai târziu, pe la 600, după ieșirea triburilor lui Israel din robia asiriană.

Azi mă întreb: de ce toate s-au întâmplat atunci? Cum de tot atunci, teoretic, au trăit și Buddha și Zoroastu? Și înainte de ei ce s-a întâmplat? Ce ne facem cu muzeul acesta plin de bărboși înaripați, cu brățări în formă de soare și cu gambe ca Ghilgameș, cel care ține leul la piept ca pe o pisicuță? Ce ne facem acești bărboși care fecundează Pomul Vieții cu ceva con de pin, din acela care tronează în curtea Vaticanului?

Ce ne facem Gogule, sau Gugu-le, cum ți-o mai fi zicând ție, munte sfânt al dacilor, cu grifonii, oamenii-taur cu coarne și cu picioare de bull cel baal, adică cel vaal-ens și val-entin, cei val-oroși adică val-or-os, purtători-de-facere, de valoare, de putere, val-bal. Că nu degeaba e Boel zeul războiului la akkadieni. Păi ce ne facem măi, Ioane, sau Ewan-e, ionian de-al lui Ion ce ești tu?

Prima bătălie din istorie despre care s-a păstrat ceva e cea de la Kadesh dintre egiptenii lui Ramses – Ra-mases sau moses, adică Moise, fiul lui Ra – și hitiți, undeva în Siria de azi pe la anul 1200 înainte de Hristos. În muzeul de arheologie din Constantinopol am văzut placa de ceramică arsă pe care era scris în cuneiforme tratatul de pace, varianta hitită.

Dar h e gh, așa cum ajunge Gheorghe – Jorge, citit Horhe, deci ghitiți, iar i este oe și iese goeti-ții sau ghea-the-the, geții-ții dublu articulați. Albi, puternici, cu un cap mai înalți decât evreii, după cum știm din stela neagră a lui Shalamanaser asirianul, cu căciuli drepte ca niște coifuri, hitiții ăștia vin de nicăieri și merg nicăieri în istorie. Sau așa se pare.

Deși cărțile spun că baștina lor era în Asia Mică, știm din Biblie că Urie hititul e trimis la moarte de un David care se cam culcase cu nevastă-sa, de a ieșit din ei doi nimeni altul decât Solomon. Oare de ce se chemau vracii sfinți ai dacilor solomonari?

Mâine, după Hattusa, capitala cea mare a hitiților, aș putea ajunge la Yazilikaya unde, săpate într-un canion stâncos, sunt basoreliefurile celor doisprezece zei ai infernului mărșăluind cu căști ca niște cușme drepte și cu săbii curbate ca sica dacică și sickle-ul (6) englez pronunțat sicăl sau sicăr, seceră. Vreau acolo, dar mai vedem. Sunt amețit tare, am în cap și în jur o ceață cognitivă. Așa ziceau și angajații ambasadei Canadei la Havana că se simțeau după ce le făcuseră cubanezii niște voodoo.

A cunoaște iarnă este, a iubi e primăvară.

Ies și dau din nou nas în nas cu obeliscul hitit de la intrare. Arată și se zice că e de granit, dar e un granit sfărâmicios, parcă putred, betonul expus prea mult la intemperii. Pun mâna pe el să simt, să pipăi și să urlu, nu cred că e voie, dar nici nu scrie vreundeva că ar fi interzis. Am mai simțit asta acasă, la alte pietre despre care ziceam că e ceva ciudat cu ele. Chiar e. La fel par și falusul și borcanul de piatră, ca cele din Laos, de la Phonsavan, pe care le-am văzut acum șase ani când umblam prin lume după uriași și pietrele lor, asta după ce-i găsisem pentru prima oară – pentru mine – în Peru. De ceva vreme nu mai caut asta, nu în mod special, pentru că știu, am văzut și mi-e clar că așa a fost.

Acum câteva luni eram în Egipt și întrebam cu ce tăiau ei granitul, ca să nu mai zic de andezit. Ghidul meu, care s-a prins din întrebări și discuții că am ceva idee, mi-a zis simplu: nu știm. Egiptenii aveau unelte de bronz, la fel ca hitiții, iar acelea nici nu zgârie granitul, andezitul nici atât.

Când am întrebat un alt ghid, un tip mai priceput și mai inițiat decât eram eu confortabil, dacă nu cumva topeau piatra cu mașinile despre care auzisem prima oară în Etiopia, s-a uitat lung și misterios la mine și m-a trimis înapoi la muzeul de egiptologie din Cairo, la etaj, într-o sală în care era o parte dintr-o statuie care de fapt, știe el și încă vreo câțiva, era o mașină de topit piatra.

Iar aici, la Ankara, muzeul e plin de andezit lucrat de hitiți. Ceața cognitivă mă ține învăluit. Dacă n-aș fi știut cine sunt muzele astea care locuiesc în pietrele din muzee, dacă n-aș fi știut ce pot ele, aș fi putut să mă scuz. Dar știam și am venit anume și acum mă lupt cu ceața și cu scârba de viață, căci acesta este prețul, cunoașterea se plătește cu viața. A cunoaște iarnă este, a iubi e primăvară, cum zice dom‘ profesor de 92 de ani, aproape orb, citându-l pe Blaga.

Cobor zăhui spre oraș și ies într-o sărăcie de autogară, lângă maidanul arheologic îngrădit și împuțit, plin de pietre vechi înglodate în gunoaie, sub colina cu fortăreața hitito-romană pe care flutură steagul turcesc.

Un iureș de dolmușe și de strigăte mă înconjoară odată cu Turcia profundă, cea nefardată și nespălată, cea adevărată. Îmi iau un covrig și niște cireșe, că mă răzbi foamea, și trec iute pe partea cealaltă a drumului să-mi caut calea spre colina cu Templul lui Augustus.  

Cobor la pas pe lângă duiumul de turci buluci și trec pe lângă monumentul unui Ataturk călare, încadrat de soldați cu căști nemțești atacând la baionetă. Nemțești, firește, să nu uităm că turcii le erau aliați în Puterile Centrale, iar germanii i-au consiliat și sprijinit temeinic în punerea în practică a genocidului armean.

Traversez, după un semafor interminabil, spre Muzeul Independenței Turciei. Aici dau peste un al nu știu câtelea cârd de copii aduși să cunoască măreția patriei. Câteva săli cu relicve și adunări solemne în ceară cu turcaleți în costume franțuzești și cu fesuri pe cap. Nimic în engleză.

Și nimic despre panica acelorași turcaleți când grecii ajunseseră la periferiile Ankarei în 1921, pe cale să recupereze Anatolia grecească și armeană, Estul. Lucru care nu s-a mai întâmplat, grecii împiedicându-se de înălțimi la 20 de kilometri de porțile Ankarei, de trădarea Angliei, de mașinațiunile sovietice și de prostia strigătoare la cer a lui Venizelos, lucruri care, împreună, au dus la pierderea a tot, inclusiv a Smirnei, și la măcelul de acolo, descris de Hemingway într-una dintre nuvelele sale (7), epitom al celui de-al doilea genocid otoman în zece ani, cel grecesc.

Cred că dacă aș reciti ce-am scris aș concluziona că nu-mi plac turcii. Ce nu-mi place este turcismul. Turcii sunt oameni și frați chemați întru Hristos.

Am cam umblat azi, încep să simt oboseala. Mă rostogolesc pe bulevar decis să nu mai merg la mausoleul lui Ataturk masonul. Scot niște lire de la un bancomat, văd în treacăt și neinteresat moscheea cea mare și fac dreapta spre stația de metrou. E un pic trecut de cinci și la șase trebuie să ajung la firmă, ca să nu mă lase Nimesay pe-afară fără cheie, cu golden retrieverii. Poate vine și Hamed și povestim un pic, mi-ar plăcea. Oameni reali, caractere reale, cum or fi ele. Toți oamenii au sămânța învierii sădită în ei, ceva concret, nu povești din astea hitito-ataturce din care lipsește viața.

NOTE:

1. Volumul din Filocalia în care apare scrierea „Despre Legea Duhovnicească” a lui Marcu Ascetul poate fi descărcat de aici.
2. Multe din cele ce-au fost pierdute sunt; dar unele au dăinuit.
3. Zeitgeist – spiritul timpului/timpurilor.
4. Metateză – fenomen fonetic care constă în schimbarea poziției unui sunet sau a unui grup de sunete într-un cuvânt pentru o pronunțare mai ușoară. Exemple: odihnă-hodină, Zamolxis-Zalmoxis.
5. Sickle (eng.) – seceră.
6. Este vorba despre povestirea apărută pentru prima oară în 1930 ca „Introduction by the Author” și re-publicată în 1938 sub titlul „On the Quai at Smyrna”.

7. Este vorba despre povestirea „On the Quai at Smyrna”, apărută pentru prima oară în 1930 sub titlul „Introduction by the Author” și re-publicată în 1938.

(Text: Dragoș Bîrlea. Editare și note: Brad Florescu. Corectură: Elena Stanciu. Va urma)