Ieșirea din Turnul Babel. De unde vin cuvintele când vin.

Míticul Turn Babel a fost un proiect atât de măreț încât lucrătorii, nevoiți să se împartă în bresle și sub-șantiere, au dezvoltat limbi distincte și au sfârșit prin a nu se mai înțelege între ei. Asta a dus la prăbușirea turnului.

În zilele noastre are loc un fenomen similar. Deși oamenii sunt mai conectați ca oricând și deși cunoașterea limbilor străine a ajuns la un nivel fără precedent, ne este tot mai greu să ne înțelegem. Sau, mai bine spus, e tot mai ușor să ne facem greșit înțeleși.

Motivul rezidă, cred eu, în enclavizarea, relativizarea și coruperea sensului cuvintelor. Într-un grup, xyz înseamnă ceva, în alt grup înseamnă un pic altceva, iar în alt grup înseamnă cu totul altceva. Iar dacă fiecare sub-cultură participantă la dezbatere oferă cuvintelor folosite un sens personal, subiectiv, schimbul de idei devine imposibil.

Iată, nu mai departe de acum câteva rânduri am utilizat un cuvânt care exemplifică foarte bine ceea ce susțin: corupere. În bula semantică recentă, care operează de fapt cu un sens figurativ al termenului original, coruperea/corupția înseamnă luare de mită sau trafic de influență.

Or, a corupe/corupere vine din latinescul corrumpere – a rupe, a destrăma, a strica. Așadar, dacă eu am folosit în text corupere cu înțelesul de stricare, alterare, iar cititorul meu l-a decodificat ca șpagă, putem să închidem articolul și să ne ducem fiecare acasă.

Ca o consecință a constatării expuse mai sus, am căpătat în ultimii ani o sensibilitate sporită la înțelesul profund al cuvintelor, sensibilitate care m-a călăuzit finalmente către dicționare etimologice sau către site-uri specializate în etimologie.

În rândurile care urmează doresc să vă împărtășesc, într-o cheie mai tonică decât cea din introducere, câteva dintre descoperirile pe care le-am făcut scormonind la rădăcina unor cuvinte din limba română. Și, mai ales, câteva dintre surprinzătoarele înrudiri între cuvinte care par a nu avea nicio legătură între ele.

Nu am urmărit întotdeauna tot lanțul devenirii unui cuvânt, ci am căutat să merg direct la originile sale străvechi. Așadar, filologii sunt rugați să nu mă certe dacă, pentru un termen ajuns la noi din latină via franceză, n-am menționat etapa intermediară.

Africa și Avrigul.

Se pare că numele continentului negru a fost dat de romani, care-au împrumutat în acest scop un cuvânt de la greci. În latină, cuvântul aprica însemna „însorit”, fiind descins din grecescul aphrike care însemna „fără frig”. A-frig-a.

Dacă se întâmplă să vă gândiți acum că Africa sună a Avrig, nu vă speriați, sunteți pe calea cea bună: în prima sa atestare documentară, orașul din județul Sibiu era trecut cu numele Afrikka. Nu am găsit nicio explicație. Să-mi spună un localnic: la voi, acolo, la Avrig, nu e niciodată frig?

Culmea, nu din aceeași familie provin cuvintele apricot/abricot/Aprikose (caisă în engleză, franceză și germană). Acestea au sursa în latină, dar nu din aprica, ci în praeqocuum, adică precoce, deoarece caisele se coceau mai devreme decât suratele lor, piersicile, cu care împart aceeași familie.

Piersica din Golful Persic.

Că veni vorba despre piersici, sunt convins că ați reflectat măcar o dată la similitudinea dintre numele acestui fruct delicios și toponimele Persia sau Golful Persic. Există o legătură directă și aceasta vine tot de la latini, care numeau fructul „Persica mala”, adică „măr/fruct persan”, cu referire la originea acestuia. În timp, clasificatorul mala a dispărut și a rămas cuvântul persica/piersica pe care-l folosim și noi.

Tot din universul fructelor avem și cuvântul grenadă, inventat de inginerii militari francezi pentru a denumi o bombiță de mână care, la explozie, împroașcă schije așa cum o rodie spartă (grenade în franceză) împroașcă sâmburi. În limba română actuală, grenadine se referă la siropul de rodie care se adaugă, printre altele, la cocktailul Tequila Sunrise.

Coama Cometei.

Am zis sunrise, s-o luăm pe aici. În latină, verbul pentru a răsări/a se înălța era oriens și desemna punctul de unde răsare soarele. De aici avem familia orient/oriental/orientare. Cuvântul occident vine din latinescul occidens, a cădea/a coborî. 

Cuvântul cometă vine din grecescul aster kometes care însemna stea cu păr lung/stea cu coamă. Sesizați, desigur, asemănarea dintre kometes-ul grecesc și coama românească. Dar în română se pare că ar fi venit din latinescul coma (frunziș, păr sau blană).

Cuvântul galaxie vine din rostirea grecească a Căii Lactee: gala/galakt însemna lapte, iar gakaxias însemna lăptos. Termenul grecesc original este galaxia kuklos, adică cercul lăptos. De unde și termenul pretențios pentru cei care beau lapte: galactofag.

Tot din paradigma cosmică vine și cuvântul dezastru care, în varianta latină des-aster descria evenimente petrecute atunci când astrele nu erau corect aliniate. Adică evenimente dez-astrate. Probabil din aceeași astro-logică izvorăște expresia vai, steaua lui.

Originea cuvântului zenit se găsește – poate surprinzător – în limba arabă, în care samt ar-ras însemna calea de deasupra capetelor. Europenii au găsit util acest cuvânt pentru a desemna punctul de intersecție al verticalei unui loc cu bolta cerească și l-au adoptat. Samt ar-ras a ajuns în latină ca cenit/senit, iar de acolo în franceză ca cenith.

Ce mănâncă sarcofagul?

Din paradigma cerească ne va coborî cu picioarele pe pământ etimologia cuvântului paradis. Acesta a ajuns la noi din limba avestană (persana veche) unde paridaeza desemna un loc înconjurat de un zid de piatră și, mai târziu, un loc unde se odihneau cei drept credincioși. Se compunea din pairi – împrejur/împrejmuire și daeza – zid. Ar fi mai multe de vorbit și speculat pe acest subiect, dar nu e momentul. 

Cine nu a ajuns după moarte direct în paridaeza va rămâne pe pământ să-l mănânce…sarcofagul. Sufixul -fag, pe care-l regăsim în cuvinte ca energofag (mare consumator de energie) sau cronofag (care ne mănâncă timpul),  sau galactofag, este rezultatul unei observații empirice a vechilor greci.

Aceștia au remarcat că un cadavru înmormântat într-un cavou de calcar este dizolvat după un timp de acțiunea chimică a acestui tip de rocă. Prin urmare, i-au spus calcarului lithos sarcophagos – piatra mâncătoare de carne. Lithos a dispărut – ca și kuklos sau mala – și am rămas cu sarcofagul căruia îi recomandăm, totuși, să adauge și niște legume la dietă.

Bungaloul din Bengal, jungla deșertică și ketchup-ul de pește.

Să părăsim pentru un moment spațiul mediteraneean și să ne îndreptăm către câteva cuvinte cu sorginți exotice pe care le folosim frecvent, mai ales în discuțiile din și despre vacanțe.

Bungalou/Bungalow vine de la rădăcina Bengal/Bangla și desemna, în limba hindi, o căsuță acoperită cu frunze sau paie, specifică regiunii adiacente Golfului Bengal. Englezii au preluat termenul și l-au extins pentru a desemna orice casă de mici dimensiuni, cu un singur etaj. În limba română, bungaloul trebuie să fie neapărat pe plajă.

Tot englezilor le datorăm importul cuvântului junglă. La origine – adică în sanscrită, de unde a ajuns în hindi ­- jangala însemna pustiu arid. În timp, termenul a ajuns să cuprindă orice teren imposibil de cultivat, iar cum pădurile tropicale erau, cel puțin pe vremea ocupației britanice, impracticabile pentru agricultură, junglă a căpătat accepțiunea de astăzi, care devine din ce în ce mai laxă. Junglă/jungle a ajuns să desemneze orice pădure dintr-o țară caldă.

Oricât de englezește ar suna cuvântul ketchup, ce avem noi aici este doar o transliterare a unui cuvânt malay (care la rândul său are origini chinezești). În arhipelagul indo-malaez se prepară un sos de pește (sau de alte fructe de mare) utilizat la sărarea mâncării. Acesta poartă denumirea locală de kecap, de la ke (roade ale mării) și cup (citit ceap, sos sărat).

Europenii au împrumutat numele și rețeta și le-au adus în Europa. Abia mult mai târziu, un antreprenor american a avut ideea de a folosi roșii în loc de fructe de mare. Dar în ținuturile de baștină rețeta a rămas aceeași, după cum au putut constata cei care au călătorit prin Asia de Sud-Est (varianta thailandeză se numește nam phla – apă/sos de pește).

Termenul atol desemnează în limbile moderne un tip de insulă mică, joasă, alcătuită din schelete de coral. Originea cuvântului o găsim în limba malayalam, vorbită în sudul Indiei și în Maldive, iar prin atoll localnicii înțelegeau, pur și simplu, insulă. Mică sau mare, de coral sau de piatră, a Maldivelor sau a Brăilei.

Emirul-Amiral și Croaziera Piraților.

Cu atolii am rezolvat, acum să vedem de unde vine croazieră. Acest cuvânt care astăzi e sinonim cu turismul de lux, cu liniștea și pacea mărilor își datorează existența activităților piraterești. Pirații din secolele XV-XVI colindau mările în zig-zag (sau cum spun englezii, în criss-cross) pentru a găsi corăbii pe care să le prăduiască. Olandezii au numit această manieră de navigație kruisen, adică a se mișca în cruce. Ulterior, forțele navale britanice au adoptat acest termen pentru a denumi strategia – similară – de căutare a navelor inamice. 

Forțele navale, că sunt ele britanice, franțuzești sau românești, sunt conduse de amirali (sau Amiralitate), cuvânt care vine nu de la Greenwich, ci din arăbescul amir-al-bahr: conducător, comandant, emir pe mare. Tot din arabă vine un alt termen militar de bază – arsenal – care la origini desemna magazia unui atelier.

Și tot din arabă vine cuvântul hazard. Acesta vine de la al-zahr, zar, a da cu zarul. Bineînțeles, tot de acolo avem și cuvântul zar.

Cele două Chakre ale Bicicletei.

Pentru că Yoga și ciclismul sunt din ce în ce mai populare, se cuvine să arătăm că între cele două există o înrudire mult mai profundă decât modele trecătoare.

Cu termenul grecesc kuklos (cerc) ne-am întâlnit mai devreme, când vorbeam despre galaxie. Avem de-a face cu el și în cazul bi-cicletei, care se traduce prin două-roți.

Dar acest kuklos e la rândul său descins din rădăcina indo-europeană *qwel/*quol care însemna a se roti/a se învârti, rădăcină din care provine și cuvântul sanscrit cakra (roată, cerc). De la aceeași rădăcină avem ciclu (via latină) și ciclon (via franceză).

Atenție, urmează trivialități.

Am folosit adineauri cuvântul via, despre care toată lumea știe că înseamnă cale/pe cale. Ce nu știe toată lumea este că din acest via se trage cuvântul trivial. În latină, tri-vium înseamnă trei străzi, adică intersecție. Un nou venit în Roma își culegea informațiile și noutățile din aceste intersecții, fie întrebând trecătorii, fie consultând avizierul de la răspântie. Astfel, latinescul trivialis înseamnă informații de la colțul străzii. Din aceeași rădăcină provine termenul englezesc trivia (concurs de cultură generală).

Același trivium mai este utilizat și în împărțirea celor șapte arte liberale. Calea Celor Trei (trivium) cuprinde gramatica, logica și retorica. Celelalte patru (quatrivium) sunt aritmetica, geometria, astronomia și muzica.

Avantajul de a nu fi amuzant.

Pentru că am ajuns la arte și științe merită să ne oprim asupra protectoarelor antice ale acestora: muzele. Vedeți (sau auziți) vreo asemănare între muză, muzică, muzeu și amuzament? Nu delirați deloc.

Din numele colectiv al celor nouă muze (mousai în greacă, despre care se crede că provin din Tracia) s-a născut cuvântul muzeu (gr. museion = casa muzelor). Tot de la ele avem cuvântul muzică, în original mousike tekhne = arta/meșteșugul muzelor. La început, acest meșteșug incorpora toate artele, cu predilecție poezia și muzica însăși. 

Acelorași muze – mai exact, absenței lor – datorăm și familia amuza/amuzant/amuzament care, atenție, se compune din muză și prefixul a-, deci înseamnă lipsit de muză. Sau, cum s-ar zice pe românește, care n-ar niciun farmec.

Mama muzelor, doamna Mnemosine, era zeița memoriei (mnemon). De la ea ne-au rămas cuvintele mnemonic (care ține de tehnica memorării) și amnezie (a-memorie, fără memorie).

De unde ne vine salariul?

Sarea a reprezentat un ingredient esențial nu doar pentru viață și sănătate, ci și pentru bunul mers al civilizațiilor de-a lungul istoriei. E posibil ca sarea să fi jucat un rol mai important decât aurul, mirodeniile și chiar decât petrolul. Dar cum acesta nu este un articol istoric, am să mă limitez la a ilustra câteva dintre efectele sării asupra lexicului.

Cuvintele sare/sal/sol/salt se trag din rădăcina indo-europeană sal. Până aici nimic deosebit. Doar că din acel sal, devenit în latină sol, avem cuvintele soldă și soldat. Militarii romani primeau lunar o alocație pentru a-și cumpăra sarea atât de necesară în alimentație. Această alocație se numea soldis, iar cei care o primeau erau numiți soldatis, adică cei care primesc soldă, plată regulată. Salariu vine tot de acolo. Și tot din rădăcina sal, plimbată prin diverse limbi, avem cuvintele salată și salsa.

Plata sau glonțul, țidula și schedula.

Termenul plată, pe care lingvistica oficială îl dă ca venind din slavă, mie îmi pare a fi un cognat al latinescului plata, care la origine însemna obiect mic și plat și care a evoluat înspre sensul de monedă de argint (un obiect mic și plat confecționat din argint).

În timp, plata a căpătat sensul de argint sau ban (Rio del Plata din Argentina înseamnă râul de argint).

Edificatoare în acest sens este o expresie columbiană în care putem vedea mecanismul metonimiei, adică al migrării unui cuvânt de la un sens primar la unul asociat. Este vorba despre zicerea plata o plomo, adică banul sau glonțul, unde plata se referă la argintul constituent al banului, iar plomo la plumbul din care sunt făcute gloanțele. Și la noi, pe vremuri, gloanțelor li se zicea plumbi. 

Un ultim cuvânt: țidulă, adică hârtiuță, adeverință, chitanță. Dicționarele oficiale dau acest cuvânt ca venind din maghiară, poloneză sau ucraineană. Însă în franceză avem cuvântul cedule (sul de hârtie), care vine din latinescul schedula – bucățică de hârtie. Așadar, țidula rurală românească este, foarte posibil, rudă de gradul I cu englezescul schedule (program, orar).

Dacă doriți să aprofundați subiectul vă recomand, pentru început, să citiți articolele lui Dragoș Bîrlea, atât cele de pe Tedoo și cele de pe blogul lui (care-s un pic mai “grele”), apoi să căutați scrierile unor indo-europeniști români ca Sorin Paliga sau Mihai Vinereanu.