Yo și Yoga intrăm într-un bar. Și nu e banc.

Cei care mă cunosc mai bine știu că, de câte ori aud pomenindu-se de yoga, îmi apare un zâmbet ironic în colțul gurii. E doar un zâmbet pentru că nu vreau să râd în gura mare de această disciplină indiană (subliniez, indiană) veche de peste 5000 de ani pe care tot mai mulți o îmbrățișează în zilele noastre. Dar când sunt singur, râd. De exemplu acum, scriind. Să vă povestesc de ce.

Ani de liceu cu emoții la asane.

Totul a început în secolul trecut, la o oră de informatică din clasa a zecea. Profesoara a intrat pe ușa clasei însoțită de o domnișoară micuță și blondă pe care ne-a prezentat-o: Lăcrămioara V, instructor de yoga. Cu vocea ei subțire și hipnotică, Lăcrămioara ne-a explicat în câteva cuvinte despre ce este vorba și ne-a invitat, dacă dorim, să venim la cursurile ei care urmau să se țină la noi în oraș o dată pe săptămână.

M-am dus acasă și i-am cerut părerea mamei. Mama, care-l citise pe Eliade și avea o idee bună despre yoga, m-a încurajat să urmez cursul și mi-a dat și banii necesari ca să-mi plătesc locul.

M-am dus la prima ședință, sâmbătă dimineața, apoi la următoarea și la următoarea, și tot așa. Mi s-a părut interesant. Dar după șase luni s-a întâmplat o fază ciudată care m-a făcut să mă îndepărtez de toată povestea și să renunț la yoga. Și au rămas niște îndoieli pe care nu avea cine să mi le lămurească, fiindcă alt specialist în yoga nu știam. Oraș mic.

Indianca din Koh Phangan.

Au trecut anii și nu m-am mai gândit nici la yoga, nici la faza ciudată. În 2004, am ajuns pentru prima oară în Thailanda și m-am cazat la The Sanctuary, pe Koh Phangan, fără să știu că resort-ul cu pricina este și un centru yoga. Îmi plăcuseră peisajele pe care le văzusem pe site.

Aproape toți ceilalți clienți ai stabilimentului erau yoghini și aveau grijă să se vadă asta. Făceau yoga în timp ce mâncau, în timp ce vorbeau (despre yoga), făceau yoga pe plajă, în mare, pe drumul spre toaletă.

La bar, plutind cu privirea pe deasupra a tot și a toate, ședea o indiancă prototip, ca-n filmele de la Bollywood: trupeșă, năsoasă, cu un păr negru bogat și lung până la călcâie, cu un sari alb-auriu și cu un bindi (punctulețul acela roșu) în mijlocul frunții. Am întrebat un vecin cine este doamna și mi s-a răspuns în șoaptă, cu mare deferență: e profesoara de yoga rezidentă.

Mi-am zis: acesta este momentul să-mi lămuresc odată pentru totdeauna problema cu yoga; dacă nici o profă indiancă nu știe, apăi nu știe nimeni pe pământ.

Am așteptat să se degajeze spațiul din jurul indiencei pe care o tot asaltau cursanții dornici de informații sau de afirmare. Apoi m-am așezat lângă ea la bar și am îndrăznit, cu greu, să mă bag în vorbă. Pe vremea aceea încă mai eram timid.

– Bună seara. Tu ești profesoară de yoga, nu?
– Da.
– Și ești din India, nu?
– Da, din India.
– Știi, am făcut și eu yoga cândva și am rămas cu niște nelămuriri. Mă gândeam că tu, fiind și profesoară, și indiancă, ai putea să mă edifici.
– Sigur, cu cea mai mare plăcere. Dar tu de unde ești?
– Din România.

Când a auzit de unde sunt, femeia a făcut ochii mari, a deschis o gură de i-am văzut the little man, și m-a îmbrățișat de mi-au pârâit oasele (au ceva forță yoghinii ăștia). Când mi-a dat drumul din strânsoare, a declamat, ridicând mâinile spre cer:

– Iubesc România!
– Serios? De ce?
– Pentru că acolo am învățat yoga!
– Tu. Ai. Învățat. Yoga. În. România???
– Da, la Na-vo-dah-ree. Știi Na-vo-dah-ree?

Ca să nu mă dau cu capul de bar, am golit dintr-o înghițitură paharul cu suc de morcovi și ghimbir din fața mea. Indiencei îi dogoreau ochii de bucuria coincidenței. M-am șters la gură și i-am răspuns.

– Ei, cum să nu știu Na-vo-dah-ree. Acolo face Grig Bivolaru spiralele.
– Îl știi pe Grig??? sare ea.
– Nu personal. O știu doar pe fosta mea profă, care înțeleg că îi era apropiată.
– Cum o cheamă?

Când îi spun, aproape că pică de pe scaunul de bambus care și-așa părea că abia-i susține fizicul ganeshic. Țipă:

– Lacra? Profesoara ta a fost acea Lacra?
– Păi nu cred că sunt două Lacra cu același nume de familie la MISA. O cunoști?
– Cum să n-o cunosc pe Lacra? E cea mai bună profă de yoga pe care am avut-o!

I-am mulțumit femeii, m-am dus la masa mea și m-am așezat cu fața spre mare ca să râd fără să mă vadă nimeni. Să râd la gândul că indienii (subliniez, indienii) vin cohorte din India (subliniez, din India) să învețe yoga (subliniez, yoga) la Na-vo-dah-ree (nu subliniez) de la instructoarea mea din vremea liceului.

Dar povestea nu se termină aici.

La cinci ani după întâmplarea de la The Sanctuary, m-am mutat în același Koh Phangan ca să an sabatic. Într-o zi, am intrat în vorbă cu un yoghin care a ținut morțiș să-mi zică despre Agama, cel mai mare centru de yoga de pe insulă și cel mai mare centru de tantra yoga din lume, condus de cunoscutul guru Swami Vivekananda Saraswati (sper că am scris corect).

După ce mi-a lăudat proprietățile organoleptice ale tantrei și n-a smuls de la mine mai mult de un zâmbet ironic – dac-ar fi știut povestea… – yoghinul s-a dezumflat și a dat-o în conversații normale, de muritori. Pentru început m-a întrebat de unde sunt.

– Din România, îi răspund (așa cum ai ghicit).
– Wow, ce tare! zice el. Și Swami e tot din România. De fapt îl cheamă Narcis.

Ce era să-i explic? Că noi facem yoga dintr-a zecea și de-aia suntem cei mai buni din lume?