Tedoo cu Brad Florescu

Regate Pierdute (3). Condamnați la viteză.

Un drum care dura o săptămână durează acum trei ore. De ce este China atât de obsedată de infrastructură?

(Celelalte episoade sunt aici.)

Să ajungeți acolo cu câteva ore bune în avans. Gara din Kunming este cel mai bine păzit obiectiv din China. Așa ne-a avertizat gazda în preziua plecării către Lijiang. Dar de ce, de ce ar fi tocmai o gară de provincie mai bine păzită decât gara din Beijing, decât un aeroport sau decât sediul Partidului Comunist Chinez? Pentru că, mi-a explicat gazda printr-un mesaj scurt, terorism.

Who writes this shit?

În seara zilei de 1 martie 2014, opt persoane înarmate cu cuțite au atacat pasagerii care se găseau în sala de așteptare a gării. Din atac au rezultat 31 de morți și 141 de răniți. Acțiunea a durat circa zece minute, până la sosirea primei echipe anti-tero, în componența căreia se afla un singur militar înarmat. Acesta a împușcat pe loc patru din cei opt atacatori. Ceilalți patru au fost arestați și judecați. Trei au primit pedeapsa cu moartea, executată un an mai târziu. A opta persoană, o femeie însărcinată la momentul evenimentului, a primit închisoare pe viață.

E greu de înțeles cum opt atacatori fără pregătire militară, printre care două femei, inclusiv una gravidă, ar putea înjunghia aproape două sute de persoane în zece minute folosindu-se doar de cuțite, fără să îi încurce nimeni. Așa susține raportul oficial și nu avem niciun motiv să nu-l credem întrucât statul, inclusiv sau mai ales cel chinez, nu minte niciodată. Statul s-a separat de Biserică, dar nu înainte de a împrumuta virtuțile acesteia.

Așa cum era de așteptat, atacul din martie 2014 a primit imediat supranumele de Chinese 9/11” și, întocmai ca originalul american, a oferit autorităților un cec în alb pentru eradicarea terorismului prin orice mijloace. E ironic cum, în siajul unor evenimente teroriste, cei care primesc mai multă putere sunt chiar cei din a căror incompetență s-au produs actele respective și care ar fi meritat sancționați dur, dacă nu trimiși după gratii.

Iată, nu mai departe de sfârșitul lunii noiembrie 2019, un anume Usman Khan comitea un atac cu cuțitul în buricul Londrei, ucigând trei oameni și rănind alți trei. Usman Khan tocmai ispășea o pedeapsă cu închisoarea de 16 ani pentru terorism, dar fusese învoit în ziua respectivă pentru a participa la o conferință despre…reabilitarea infractorilor. Tot învoite fuseseră și cele două cuțite pe care Khan le ascunsese în mâneci. Vorba unui amic de-al meu: who writes this shit?

De scannere era plină și intrarea în gara din Kunming, unde câteva sute de oameni stăteau la cozi pentru controlul de securitate, vegheați octrotitor de militari înarmați până în dinți, călare pe mașini blindate și turnuri de observație. Gardurile de sârmă ghimpată, camerele de supraveghere și turnicheții întregeau senzația că nu intrăm într-o gară, ci într-o pușcărie de înaltă securitate.

Ne-am așteptat cuminți rândul și am trecut prin piuitoare fără probleme. Aveam în bagaj un briceag și un cuțitoi de tăiat hârtie pe care-l cumpărasem deunăzi de la o papetărie, dar cerberițele în uniformă ne-au lăsat să intrăm cu ele. În ziua aceea nu era programat niciun atac terorist la Kunming. Și, chiar dacă ar fi fost programat unul, nu fuseserăm noi desemnați să-l ducem la rău sfârșit.

După ce ne-au controlat de trei ori biletele de tren și ne-au luat datele de pașaport, ne-am luat cuțitele și am urcat finalmente în sala de așteptare. Trenul nostru era programat pentru ora 11 și, pentru că ascultaserăm sfatul gazdei și veniserăm foarte devreme, mai aveam un ceas și ceva de pierdut în sala de așteptare imensă și curățică, mirosind ușor a pipi.

Pe peroane aveau voie doar pasagerii al căror tren pleca în următoarele cinci minute. Erau scanați și legitimați pentru a nu știu câta oară, treceau prin porțile automate, coborau pe peron, iar acolo erau întâmpinați de alți oameni în uniformă care îi mânau ca pe mioare în vagoane.

Deși nu eram sigur că accesul cu lichide este permis la bord – dacă încerca cineva să deturneze trenul și să-l izbească de o clădire? – am plecat pe la magazine să cumpăr niște apă, un amănunt mundan pe care nu l-aș menționa dacă nu mi-ar fi reconfirmat care sunt, de fapt, prioritățile poporului chinez.

Unele prăvălioare vindeau mâncare, altele haine sau rucsaci, erau într-adevăr și două sau trei unde găseai ceva de băut, dar toate, fără excepție, aveau în vitrine o ofertă bogată de baterii externe și cabluri de încărcat telefoane. E o chestie de viață și de moarte ca, atunci când te urci într-un tren, să poți rămâne neatent la ce se întâmplă în jur pe toată durata călătoriei. Că doar nu mai suntem în Evul Mediu, să ne uităm pe fereastră.

De ce poartă ceferiștii uniforme.

Citisem undeva că drumul cu trenul între Kunming și Lijiang este unul dintre cele mai spectaculoase din China. Abia așteptam să pornim, să-mi pun căștile, să ascult muzică, să mă uit pe fereastră și să mă gândesc. Gânditul e o activitate pe care o practic din când în când, mai ales când trec chestii în viteză pe lângă mine.

Cele 16 vagoane ale trenului de mare viteză au intrat în stație la secundă și, după cinci minute intense, sub indicațiile lătrate prin portavocile plasatorilor, toți cei aproape o mie de pasageri erau așezați la locurile lor, cu telefoanele încărcate, gata de drum. Cuplul de chinezi de lângă mine se angajase deja într-un apel video cu o fetiță de 4-5 ani, probabil nepoata, a cărei voce ascuțită se auzea în tot vagonul, reușind să sfideze concurența zecilor de alte glasuri ce răzbăteau din telefoanele celorlalți pasageri.

Toată lumea sunase acasă, la cei dragi, să anunțe că a reușit să se urce în tren. Când s-a pus trenul în mișcare, la unsprezece și șaisprezece minute în cap, apelurile video s-au stins, unul după altul, iar pe ecranele din vagon a început să ruleze un film despre reușitele CR, Căile Ferate Chineze, de la origini până la bullet train.

China este faimoasă în întreaga lume pentru infrastructura de transport terestru, în special feroviar. De exemplu, linia ferată care leagă Beijing de Shanghai traversează cel mai lung și al doilea cel mai lung pod din lume (165 de kilometri și 114 kilometri). La poduri suspendate, au șase în Top 10, iar la tuneluri, China operează trei dintre cele mai lungi zece de pe planetă.

Calea ferată Golmud-Lhasa (Tibet) este cea mai înaltă din lume, atingând altitudinea maximă de 5000 de metri. Primul maglev (magnetic levitation train) în operare comercială se află tot în China și leagă aeroportul Shangai de oraș. A fost construit în colaborare cu Siemens de la care, bănuiesc eu, au învățat chinezii cum se face un tren de mare viteză ca cel în care mă aflu acum.

Un observator neinițiat ar putea crede că Beijingul nu are ce face cu banii de aruncă sute de miliarde de dolari pe proiecte megalomanice de infrastructură. Adevărul e că acest demers este unul menit să asigure supraviețuirea Chinei în caz că vine geopolitica peste ea.

În perioada celui de-al doilea război mondial, Japonia a sugrumat China blocându-i porturile. Pentru a se aproviziona, atât intern cât și extern, chinezii s-au folosit de vechile trasee ale caravanelor, iar dificultatea transportului terestru în absența unei infrastructuri și controlul nodurilor de transport au favorizat specula și au ridicat prețurile de câteva ori față de perioada antebelică.

De câțiva ani buni, China se află într-o luptă surdă cu riveranii – Vietnam și Filipine, Taiwan, Malaezia și Indonezia – pentru controlul asupra arhipelagurilor pustii Spratly și Paracelsus, control care le-ar extinde chinezilor zona-tampon din jurul porturilor, evitând sau amânând o eventuală blocadă.

Blocada, dacă ar veni, ar fi instituită de Statele Unite care consideră Pacificul o mare interioară americană și nu pot permite Chinei să se joace de-a hegemonia navală în flancul estic, în coasta vasalilor Japonia și Coreea de Sud.

Însă, în cazul destul de probabil în care Beijingul nu ar putea respinge un asalt al invincibilei armade SUA, țara are nevoie de un sistem circulator intern exhaustiv și eficient care să permită transportul de provizii, trupe și material militar în orice punct fierbinte. China produce aproape tot ce are nevoie, iar o rețea de transport feroviar îi permite să distribuie această autosuficiență.

Un al doilea motiv, tot politic, rezidă în nevoia permanentă a Chinei de a își integra propriul teritoriu, în special teritoriile periferice. Așa cum arătam în episodul 2, China adăpostește 55 de minorități care însumează 115 milioane de oameni, un procent de 8% din totalul populației. Doar că aceste 8 procente minoritare devin majoritare sau egale cu populație chineză în 60% din teritoriul Chinei, cu precădere în Mongolia Interioară, Tibet, în Xinjiangul uighur și în vestul Yunnan-ului. Beijingul trebuie să proiecteze control asupra acestor teritorii, atât hard, prin prezență politică și militară, cât și soft, prin cultură și îmbunătățirea condițiilor de trai. Iar acest control nu se poate exercita fără instrumentul infrastructurii.

Viermele.

La capătul vagonului e un marquee, un afișaj electronic pe care tot curg pictograme roșii. Presupun că indică următoarea stației. În mijlocul lor e afișată viteza de deplasare a trenului. Stăm la 50 de kilometri la oră timp de câteva minute, până ieșim din Kunming, apoi cifrele încep să se rostogolească în sus, iar stâlpii de pe marginea căii ferate vâjâie tot mai repede prin dreptul ferestrei până când vitezometrul ajunge la 197 și se oprește acolo. Nu știu dacă cristalele lichide au sentimente dar, dacă au, afișajul acela pare că plesnește de mândrie.

Îmi las fotoliul pe spate, pun în căști concertul pentru vioară al lui Sibelius și mă afund în ascultare și privire. Câmpuri verzi, trase cu rigla, mărginite de canale de irigație. Stâlpi de înaltă tensiune care coboară, șiruri-șiruri, ca niște soldați gigantici, pe pantele împădurite ale munților din zare. Șosele suspendate imposibil peste văi adânci, croite de râuri repezi și…

Întuneric. Trenul a intrat într-un tunel. Cronometrez. La viteza asta, facem un kilometru în douăzeci de secunde. Tunelul durează un minut. Deci trei kilometri. Impresionant. Ieșim din nou la lumină. Pâlcuri de căsuțe albe, înghesuite una într-alta după moda montană, ca să-și ofere adăpost împotriva vântului rece care bate dinspre…

Alt tunel. Mai scurt de data asta. Doar o jumătate de minut. Ieșim. Aici câmpurile sunt gălbui-roșcate, acoperite cu lanuri de porumb și o iarbă uscată. Tunel două minute, din nou lumină. Parcele de orez tânăr, abia răsădit, acoperit cu apă până aproape de vârf. Din nou tunel. Din nou afară. De fiecare dată când ieșim, pare că cineva a schimbat DVD-ul, e alt film, alt peisaj, altă vibrație. Doar cerul rămâne același, albastru intens, orbitor, presărat cu fuioare de nori care se tot deapănă dinspre nord, răsucite în fel și chip de curenții violenți scăpați din lanțurile de piatră ale Himalayei.

Apoi se face din nou întuneric, de data asta unul lung, de aproape zece minute. Trenul ăsta e un fel de metrou lung-curier, merge mai mult pe sub pământ, prin inimile găurite ale munților. Știau ei pasagerii de ce și-au făcut plinul la telefoanele mobile. Chiar dacă nu e semnal în cele 50 de tuneluri pe care le vom parcurge până la destinație, își găsesc ei ceva de făcut pe smartphone.

Unul se uită la un film istoric, cu volumul la maxim. Aud de la trei rânduri distanță tropăitul cailor și zăngănitul săbiilor. O tânără de peste culoar trece în revistă, lent, câteva sute de selfie-uri pe care și le-a făcut undeva la mare. Vecinul meu recitește mesaje primite pe WeChat. Să nu-i fi scăpat vreo nuanță la prima lectură.

Zicea Mike Tyson că everybody has a plan until the get punched in the mouth. Așa am pățit și eu. Mi-a tras cefereul chinezesc un pumn de mi-au zburat planurile din cap. Trenul ăsta modern, robotizat, eficient, impersonal și incoruptibil ca Omul Nou pe care-l tot visează unii n-are nimic, absolut nimic de-a face cu ideea noastră romantică și depășită despre trenuri.

Nu există culoar pe care să ieși și să te plimbi, nici naș cu care să te-nțelegi studențește, nici ferestre prin care să te apleci pericoloso sporgersi către aerul cu miros de gudron și frunziș, nici vecini de compartiment cu care să intri în vorbă, și nu-ți oferă nici măcar beneficiul primar al trenului și al oricărui vehicul transport persoane, acela de a te uita pe geam și a te întreba ce-o fi acolo? sau cine-o trăi în căsuța albă de pe deal? sau cum s-or numi păsările acelea înfipte în lanul de orez?

Trenul acesta seamănă leit, și ca aspect și ca apucături, cu viermele Shai-Hulud din Dune, cel care-și părăsea vizuina subpâmânteană doar câteva secunde, cât să-i înghită pe căutătorii de Substanță.

Cu un secol în urmă, cei cinci sute de kilometri de la Kunming la Lijiang se parcurgeau într-o săptămână, pe poteci de munte, călare pe asini. Cincizeci de ani mai târziu, chiar și după apariția camioanelor, tot făceai trei zile pe drum. Noi, condamnații la viteză, coborâm în gara de la Lijiang după doar două ore și cincizeci de minute.

(va urma)

Vezi galerie imaginiIntră în galeria de imagini a articolului

Comentarii - 2 Comentarii

  1. ioan paul says:

    shai hulud!!! instantaneu m-a lovit dorul sa recitesc dune-ul. si sa ascult canned heat la casti cu capul pe fereastra, pericoloso sporgersi, mergand spre piatra craiului. tare fain.

  2. Ionut says:

    Și noi, cei din România, condamnați la mersul melcului și acum și-n veci vecilor atunci când vin sărbătorile.

Lasă un comentariu