Aveam o escală de 8 ore în Istanbul. Prea mult ca să stau în aeroport (unde, culmea, nu se mai fumează). Şi prea puțin ca să îmi iau o cameră la hotel și să enjoy orașul.
Am luat un taxi de la aeroport și i-am zis să meargă spre centru. Moșul, șmecher, voia să-mi facă un tur de oraș. M-am făcut că nu înțeleg. Pe când gonea ca nebunul pe autostrada Kennedy, de-a lungul țărmului, am văzut o piață de pește și i-am spus “Stop Here. Tesekur”. Am plătit cele 20 de lire turcești (10 euro), am coborât și am pornit pe jos pe faleză.
Era joi dimineață, deci nu prea multă lume. Aerul era deja umed, Stanbulul se vedea printr-o ceață ușoară. Aer racoros și un miros divin de pește proaspăt prins.
După câteva minute, am decis să mă opresc la unul dintre cele 10-12 restaurante pescărești de pe țărm. Portul – unul dintre ele – e la 200 de metri. Jos, de-a lungul țărmului, zeci de pontoane duc către tot atâtea bărci de pescari. Mai vechi, mai noi, toate prind pește în fiecare zi.
Zona asta – aveam să aflu – se numește Kumkapi. În spatele restaurantelor e o piață de pește. Curată, modernă și răvășitor de apetisantă. Evident, un paradis al pisicilor. În cele 3 ore petrecute pe terasă, sub soarele călduț, am numărat vreo 12 mâțe. Am cumpărat un șirag de mătănii și le-am țăcănit la trecerea timpului.
După 3 cafele, o porție de pește la grătar și o sută de poze, am zis să mă duc înapoi la aeroport. Nu că n-aș mai fi avut timp, ci pentru că nu se face să stai atâta timp la o masă. Am trecut șoseaua să prind un taxi. Norocul a făcut să nu mă ia niciunul. Pentru că, la o privire mai atentă, mi-am dat seama că, de cealaltă parte a șoselei, mă aștepta o altă poveste.
O străduță lungă și îngustă ca o poveste din trecut, cu case vechi și colorate și cu restaurante de ambele parți, asta am văzut. Se numea Çapari Sokak. Şi am intrat pe ea. “Hello, mister! Russian? Italian?” m-au întâmpinat imediat. Am zâmbit în toate părțile, am mulțumit și am mers până la capăt și înapoi, să-mi fac pozele.
M-am întors. Trecănd prin fața unui restaurant, Ismael mă întreabă: “Wanna have lunch?” Zic “Nu, abia am mâncat vis-a-vis” “No problem, then come here and have a coffee” Cafeaua aia m-a costat un munte. Povestea o poți citi aici.
Doi oameni care mi s-au întâmplat aici și pe care trebuie să îi prezint:
1. Ismael, tipul care se ocupa cu “agățarea” clienților. Un individ senzațional. De felul lui din Uzbekistan, absolvent de drept, cu un MBA făcut la Bangalore, India. Lucra la restaurant pentru că nu-și putuse găsi de lucru nici în Europa, nici în America. Uzbecii suferă pentru că țara lor nu e o democrație. Ce prostie. Ismael (de fapt, îl cheamă Mohamed Ismailov) e un tip de toată isprava și, pe parcursul celor două ore cât am stat pe terasă, l-am văzut făcând conversație cu turistii în: engleză, rusă, spaniolă, italiană, germană și japoneză. Dacă aveți nevoie de un om mișto, vă dau adresa lui de mail. Sper să nu vă deranjeze chestia cu democrația.
2. Gulgun. Cum stăteam eu așa la terasă, intră un grup de turiști, însoțiți de o doamnă cam la vreo 40 de ani. Discutam cu Ismael și cu colegii lui despre locuri frumoase de văzut în Turcia. “Wait, Gulgun has just arrived. I’ll call her, you ask her”, a zis Ismael. Așa că Gulgun și-a aprins o țigară și mi-a turuit o oră despre Turcia la modul cel mai documentat și pasionat posibil. Femeia își iubea țara și știa totul despre ea. A reușit să mă convingă să mă duc la Bodrum (și ăsta e chiar un nou record mondial)! Urma să aflu că Gulgun Asutam e ambasadorul turistic al Turciei și că cei 20 de oameni care mâncau chiftele la masa de alături erau tour operatori din Statele Unite.
Ce noroc pe mine că nu m-a luat taxiul. Norocul călătorului.
Keep an open heart.
Comentarii - Niciun comentariu