Sumatra Tsunami Cafe (Ep. 9) – Gunung Leuser. Transmitem in direct din Cartea Junglei

Cei care compară lumea de azi cu o junglă n-au fost niciodată în Sumatra. Adevărata junglă e rostuită temeinic, legea naturii o menține într-un balans impecabil și, contrar așteptărilor, e destul loc și pentru cei mici și pentru cei mari. Singura amenințare la adresa echilibrului subtil și delicat al vieții suntem tot noi, oamenii, exponenți ai unui sistem chitit să răstoarne lumea cu fundul în sus.

Parcul Național Gunung Leuser – pe care am să-l prescurtez în continuare PNGL – e unul dintre cele mai importante 25 de ecosisteme de pe Terra. Cu o suprafață totală de aproape un milion de hectare, parcul se întinde de la Oceanul Indian până în apropierea Strâmtorii Malacca, pe cealaltă parte a Sumatrei, acoperind zone de coastă, junglă joasă și munți de până la 3381 de metri (Vârful Leuser). Mai în joacă, mai în serios, biologii au descoperit că PNGL adună la un loc cele mai multe specii de plante și animale prezente în Cartea Junglei, capodopera lui Rudyard Kipling. Lista rezidenților din PNGL e nesfârșită: peste 25.000 de specii, dintre care aș menționa aici doar câteva endemice: Orangutanul Sumatran (Pongo Abelii), Tigrul Sumatran (Panthera Tigris Sumatrae), Elefantul Sumatran (Elephas Maximus Sumatranus) sau Rinocerul Sumatran (Dicerorhinus Sumatrensis), ultimul deținând și nefericitul titlu de cel mai amenințat mamifer de pe glob.

Drumul de la Parapat la Ketambe are dublă personalitate. Prima jumătate, care ține de provincia Sumatera Utara, e o înșiruire infernală de gropi, șanțuri și râuri scăpate din albie. Deîndată ce treci granița către provincia vecină, Naggroe Aceh Darussalam, șoseaua se lățește, gropile se răsesc și, pentru prima oară, apar marcajele. E un pic mai bine, deși copiii mici, găinile, caprele și vitele continuă să folosească drumul național ca pe propria lor ogradă.

Satul Ketambe e atât de mic încât nu apare pe nicio hartă. 400 de suflete trăiesc în căsuțele risipite între buza junglei și malurile râului Alas. Abia în 1971, când olandezul Herman Rijksen a înființat aici o stație de cercetare științifică, așezarea a devenit poarta de intrare spre inima Parcului Național și o destinație obligatorie pentru adevărații iubitori ai naturii. Am ajuns noaptea, după 10 ore pe drum. Ploua de rupea și, firește, pe toată valea Alasului picase curentul. Gazda m-a omenit cu un nasi goreng și un ceai cald, apoi m-a condus la căsuța mea. Împachetat în sacul de dormit, cu plasa de țânțari fixată solid sub saltea, după o vreme m-am obișnuit cu foșgăiala ușor sinistră a junglei și am reușit să adorm.

Din Cartea Junglei nu putea lipsi Mowgli

Dimineața m-am trezit împreună cu zorii, m-am spălat cu apă rece din cazan, am ieșit în cerdac și mi s-a făcut rău. Atâta frumusețe putea exista doar în picturi sau în filmele meșteșugite pe calculator. Jungla se înălța chiar în fața mea curată, semeață, netulburată, ca un inexpugnabil zid de apărare împotriva deșertăciunii. Pădurea ecuatorială respira, iar aburul diafan se strecura lasciv printre miile de nuanțe de verde ale frunzișului. Pe celălalt mal al râului, o ceată de maimuțe scutura crengile cu țopăieli și larmă. Ora mesei în junglă.