Sumatra Tsunami Cafe (Ep. 12): În grădina lui Allah.

Dacă etnicii Batak pot fi asemănaţi oltenilor noştri, şmecheri şi iuţi la minte, atunci îi putem supranumi pe acehnezi “ardelenii Sumatrei”. Serioşi, harnici, aşezaţi. Fireşte, între cele două etnii vecine există un dispreţ reciproc. Batacii îi consideră pe acehnezi nişte tolomaci habotnici, fără umor şi talent muzical. De partea cealaltă…

– Nişte leneşi şi nişte hoţomani. Toată ziua cântă la chitară. Munca nu le place. Deloc nu le place.

Domnul Juandi, un bărbat mărunţel şi negricios, dar cu un chip rasat şi blând, lucra pentru cel mai important cumpărător şi procesator de cafea din Takengon. Luasem legătura cu el printr-o cunoştinţă, iar pe parcursul schimbului nostru de emailuri, SMS-uri şi telefoane dovedise o atitudine respectuoasă, profesionistă şi o stăpânire elegantă a limbii engleze. Ceea ce, ca să le dau apă la moară batacilor, e lucru rar în provincia eminamente musulmană Aceh unde copiii învaţă la şcoală araba, ca să poată citi Coranul în original.

– Hai, Mister Juandi, că n-or fi toţi aşa. Poate ai avut dumneata ghinion să-i întâlneşti pe cei mai răi dintre bataci. Eu vin de la Samosir şi să ştii că oamenii muncesc. Am văzut nişte plantaţii de cafea bine îngrijite.
– Mister Brad, cu tot respectul, încă n-ai văzut plantaţii de cafea bine îngrijite. Lasă-mă să-ţi arăt împrejurimile şi poate faci diferenţa dintre muncă şi noroc.

Am urcat împreună în micul Suzuki al domnului Juandi. CD playerul de la bord a pornit automat şi o voce înaltă şi pustie a umplut maşina. Verdele proaspăt al pădurilor Sumatrei contrasta şocant cu tristeţea deşertică din vocea cântăreţului. Ce muzică e asta?

– Nu e muzică. E Sfântul Coran. CD-ul ăsta mi l-a adus cineva tocmai de la Mecca.

O mie de ani mai la nord.

Înaintam cu viteza întâi pe drumeagurile înguste şi abrupte. Ananaşi, banani, mango, arbori de cacao, avocado îşi întindeau coroanele spre binecuvântarea curată şi răcoroasă a soarelui de dimineaţă. Ca un ghid audio pentru turişti, CD-ul adus de la Mecca explica originea spectacolului îmbelşugat la care asistam.

“El este Cel care face să crească grădinile  cu şi fără spalieri  curmalii şi culturile cu felurite roade, măslinii şi rodiile, asemănătoare şi deosebite.” (Coranul, Sura 6:141, traducere de George Grigore)

Am oprit la o belvedere şi un suc. Din punctul acesta puteam cuprinde toată căldarea geologică în care natura amestecase apă dulce, sol vulcanic, fertilitate şi Islam. Lacul Tawar, mult mai mic decât Toba dar nu mai puţin spectaculos, se unduia la picioarele noastre ca un imens steag al păcii. Juandi opreşte maşina şi ia în primire postul de ghid de la muezinul acum tăcut.

– Înaintaşii noştri au plecat spre nord, căutând un pământ la fel de fertil ca cel de la Toba. Lucru greu de găsit. Călătoria a durat mult şi a fost presărată cu pericole. Acum o mie şi ceva de ani, pădurile din Sumatra erau pline de fiare. Îţi imaginezi cât de greu trebuie să le fi fost prin sălbăticia asta cu femei, bătrâni, copii, fără hartă sau alte mijloace de orientare? Au mers, au mers, au mers, poate luni, poate ani, nimeni nu ştie. Într-un final, după mult chin, unul dintre cercetaşi a găsit ieşirea din bezna pădurii, a văzut ceea ce vedem noi acum şi a strigat: “ta kengon!”. În dialectul Gayo, asta înseamnă “Când am văzut”.

– De unde au venit înaintaşii voştri?
– Din Sumatra de Nord. Nu mai aveau loc acolo.

Războaiele tribale au reprezentat motorul colonizării Sumatrei. Când pământul nu-i mai putea hrăni pe toţi, se declanşau răfuieli de o cruzime inimaginabilă. Copiii inamicilor erau capturaţi şi li se turna plumb topit pe gât. Prizonierii se priponeau de un stâlp în mijlocul satului şi erau mâncaţi de vii. La final, unul dintre triburi trebuia să plece către pământuri virgine. Era să scriu „cu căţel, cu purcel”, dar i-aş jigni pe prietenii musulmani.

De la Parapat până la Takengon sunt două zile de mers cu maşina. Chiar şi azi, în epoca vitezei, a GPS-ului şi a aerului condiţionat, puţini localnici pornesc pe acest drum fără să dea ochii peste cap a exasperare. E o călătorie solicitantă şi periculoasă. Strămoşii lui Juandi trebuie să fi fost teribil de îngroziţi de au ajuns până aici, atât de departe de meleagurile originare şi de neamul batak din care se trag.

– Mister Juandi, din povestea dumitale reiese că sunteţi bataci la origine.
– Eh, asta se întâmpla acum o mie de ani. Acum suntem Gayo, nu Batak. Limbi diferite, culturi diferite. Inclusiv cele de cafea. Ajungem imediat.