Piloţii fac lucruri trăsnite! (Ep. 2): Elvis trăieşte, am zburat cu el.

Ghici cine nu s-a trezit dimineaţă?

Unde: Regatul Tonga, Polinezia
Ruta Tongatapu-Vava’u.
Companie: Chathams Pacific.
Aeronavă: Fairchild Swearingen Metroliner.

E 6 dimineaţa şi sunt frânt, după un zbor de 4 ore de la Auckland şi alte 4 ore petrecute pe trotuarul din faţa terminalului domestic din capitala Regatului Tonga, închis pe timpul nopţii.

Înainte ca primele raze de Soare să aprindă Pacificul, uşa terminalului se deschide şi suntem chemaţi înăuntru. Masa de placaj e check-in desk-ul companiei Chathams Pacific, iar caietul studenţesc din faţa mea serveşte drept sistem de rezervări. Agentul de check-in purta pantaloni negri, cămaşă albă cu epoleţi şi chipiu. La naiba, era chiar pilotul!

Cei doi francezi care nu reuşiseră să-şi ia bilete prin internet le cumpărau acum, la acelaşi preţ pe care l-am plătit şi eu după o lună întreagă de schimbat e-mailuri cu personalul de vânzări al companiei. Adică, cel mai probabil, tot cu pilotul.

– Abia am deschis operaţiunea în Tonga. Suntem o mână de oameni.

Neozeelandezul se plictisise de jet-urile mult prea regulate din Kiwiland şi deschisese o afacere zburătoare în mijlocul oceanului. Era pilot, agent de check-in, personal de vânzări şi, nu în ultimul rând, partener în filiala tongană a Chathams Pacific. Bănuiesc că tot el se ocupa de securitate, mentenanţă, curăţenie şi că serviciul de catering al companiei avea sediul la el în bucătărie. Un băiat bun la toate.

Ne-am apropiat pâş pâş de avion. Dormea atât de frumos că ar fi fost păcat să-l trezim. Metroliner-ul de 18 locuri, fabricat cel mai probabil la sfârşitul anilor 70, strălucea orbitor în soarele dimineţii. Nu mai fuseseră bani pentru vopsea.

Motoarele n-au vrut să se smulgă din somnul dulce la prima cheie. Nici la a doua. Cu chiu, cu vai, avionul a deschis ochii ca un motan leneş şi s-a pus pe tors. Pilotul i-a testat pe rând sistemele, ca şi cum, la rândul lui, era curios dacă Metrolinerul funcţionează sau e piesă de muzeu. După 10 minute de ţăcănit toate butoanele, a întors spre noi o faţă de băieţel fericit:

– It works! Good plane, good plane.

N-am plecat imediat. Lipsea cineva. Cine? A, copilotul. Un tinerel de 22 de ani intră în cabină îndesându-şi chipiul peste părul răvăşit. Căpitanul îi dădu o palmă după ceafă şi-i înfipse manşa în mână.

– Ăsta-i fiu-meu, ce să-i fac? Nu se poate trezi dimineaţa.

Cu Elvis după balene.

Unde: Regatul Tonga, Polinezia.
Ruta Vava’u-Tongatapu.
Companie: Chathams Pacific.
Aeronavă: Convair CV 580.

Avionul îmbrăţişează pista aeroportului din Vava’u ca pe o iubită uitată într-un port. Sute de săteni îl urmăresc, lipiţi de garduri. Pentru ei, e o minune a tehnicii. Şi pentru mine e la fel, dar dintr-un cu totul alt motiv: Ultimul Convair a fost fabricat în 1954. Suntem în Anul de Graţie 2008.

Mă înclin în faţa lui cu doza de respect cuvenită unui vagabont bătrân şi urc la bord, cu o sticlă de Cola în mână. Nimeni nu pare să fie conştient de pericolul pe care o sticlă de Cola îl reprezintă pentru siguranţa zborului. Revoltător.

Stewardesa pare desprinsă din Blue Hawaii şi, printre cei 11 pasageri răsfiraţi după pofta inimii prin cabină, mă aştept să-l văd pe Elvis. Dacă trăieşte, nu poate zbura decât cu avionul ăsta.

Maşinăria rulează pe pistă silenţioasă ca un tractor Universal 650 şi se ridică de la sol atât de încet încât îmi dă fiori de groază. De jur împrejurul pistei e un zid de stâncă de 200 de metri înălţime. Dacă bătrânul nu-i dă bice, ne facem poster, cu Elvis cu tot. Convair-ului i se fâlfâie de grijile mele. Seren – sau senil – se înalţă deasupra stâncilor în ultimul moment, aproape mângâindu-le cu trenul de aterizare. Am scăpat şi de data asta. În câteva clipe o să virăm 180 de grade o să urcăm la altitudinea de siguranţă.

Dar lucrurile astea nu se întâmplă. Avionul continuă spre nord, pe direcţia decolării. Turaţia motoarelor scade. Zburăm încet, la 200 de metri altitudine, în direcţia greşită. Ce naibii se întâmplă?

Oceanul Pacific se întindea spre infinit, punctat de mici atoli cu plaje perfecte şi de recifuri de corali perfect vizibile în apa de un albastru electric. Colac peste pupăză, un cuplu de balene, vizitatori frecvenţi ai apelor Tongăi, apărură sub aripa din dreapta. El o iubea pe ea, ea se lăsa cam greu, avionul se lăsa pe o parte, pe partea unde se îngrămădiseră toţi pasagerii, cu nasurile lipite de hublouri. Aş fi putut muri de atâta frumuseţe, dar eram deja mort. De frică. Control frică.

Convairul a făcut două cercuri largi la joasă altitudine şi, într-un final, a luat-o spre sud cu botul spre cer. Rugăciunile mele fuseseră ascultate. Am întrebat-o pe stewardesă dacă pot să merg în cabina piloţilor. Voiam să văd aparatura muzeului zburător. Şi o explicaţie pentru brambureala de mai devreme.

Căpitanul a rabatat scăunelul pe care, în anii 50, stătea ofiţerul de navigaţie. M-a invitat să iau loc. Bordul avionului arăta ca în filmele de război, cu indicatoare analogice, comutatoare metalice şi o busolă care mi-ar fi putut fi mamă. Navigatorul fusese înlocuit cu un dispozitiv GPS care strica toată atmosfera vintage a cockpit-ului. După ce mi-am făcut pozele, l-am abordat pe căpitan ca în bancul cu melcul.

– Auzi, domnule, ce-a fost faza de-adineauri?
– Care fază?
– De ce-am zburat spre nord la mică altitudine în loc să mergem direct spre Tongatapu. Ce-au fost manevrele alea?
– Muncesc mult şi nu am niciodată timp să vin până în Vava’u în vacanţă. Singura mea ocazie să văd balene e când am cursă pe aici. Am vrut să văd balene. Sunt atât de frumoase…nu crezi?

Din episodul următor: în Zanzibar zburăm doar cu materialul clientului.