Pe vremea studenţiei mele, între Bucureşti şi Urziceni erau 17 staţii. Personalul oprea în fiecare. Acceleratul, atunci când exista, oprea preventiv la Bărbuleşti. Era mai simplu aşa decât să tragă ţiganii semnalul. Vagoanele miroseau a pipi, a scrum stătut, a vinilin încins, a abur îngheţat, a coji de seminţe, peste care venea acel iz de chefereu pe care-l simţi în apropierea oricărei gări. Trei la cinci sute, şase la o mie.
Azi e prima oară când merg cu trenul în mileniul 3. Am prins unul dintre ultimele bilete pentru o cursă Bangkok – Chiang Mai. Vine Songkranul şi toţi muntenii care lucrează şi trăiesc în Capitală se duc să-şi viziteze familiile. Toate trenurile de azi şi până pe 13 sunt fully booked. La fel autobuzele. La fel orice mijloc de transport care leagă Sudul de Bangkok şi Bangkok-ul de Nord. Companiile aeriene au renunţat, pentru moment, la orice pretenţii de low-cost. Acum ori niciodată.
Primul lucru dimineaţă, am fost s-o recuperez pe Unirea. Ajunsese la Bangkok înaintea mea şi urma să plece înaintea mea la Chiang Mai. Dar pentru asta trebuia să ajungă în nordul oraşului, la o altă companie de transport. Cum saleng-urile sunt interzise în Bangkok (ca dealtfel în toată Thailanda, zice legea), ne-am urcat împreună în camionaşul lui Pond şi am pornit. Tânărul şofer, care n-o rupea deloc pe engleză, m-a copleşit cu atenţia. A oprit la un magazin să-şi ia Pepsi, mi-a luat şi mie. Mi-a oferit ţigări. M-a ajutat la bagaje. Parcă mergeam cu limuzina privată.
Zic „ia uite, domnule, există şi oameni de treabă în oraşul ăsta, nu doar ţepari”.
Singurul punct slab al lui Pond era partea cu condusul. Ca mai toţi şoferii din Bangkok, inclusiv sau mai ales taximetriştii, Pond nu ştia oraşul. A oprit de 7 ori să întrebe. De 7 s-a învârtit zadarnic în jurul cvartalului. Mai târziu s-a oferit să mă ducă la gară. Cu fiecare kilometru, fruntea lui până atunci uscată aduna broboană de sudoare după broboană de sudoare. L-am oprit înainte să se înece în stresul lichid.
– Pond, tu ştii unde e gara?
– Nu, domnule, iertaţi-mă. Cred că ar fi mai bine să luaţi un taxi.
“Dacă erau deştepţi nu ajungeau şoferi”. Prietenul Sui are teoriile lui, simple şi consistente ca un bol de orez.
Nim Transport, filiala Bangkok, vă oferă: patru secretare, trei hamali dintre care numărul 1 îi face masaj la spate numărului 2 care se vaită şi patronul, care e nu doar patron ci şi motostivuitor. Singurele afinităţi linvgistice între Nim Transport şi restul lumii sunt cuvintele “Mission” şi “Vision” expuse pe peretele din spate. Cu oamenii ăştia îmi trimit eu calul la 900 de kilometri distanţă?
„Firma e deschisă în 1988. Dacă erau neserioşi, nu rezistau atâta pe piaţă”, mă calmează Sui.
Ei, prietene Sui, ce bine-ar fi să se aplice principiul ăsta şi într-o anumită ţară din Balcani. Dar să nu ne bucurăm prea tare. Încă n-am ajuns la Chiang Mai, încă n-am preluat-o pe Unirea. În noaptea asta mergem, fiecare pe drumul lui, către aceeaşi destinaţie. De mâine suntem iar împreună. Poate că scumpa de Unirea e chiar în camionul acela care se vede pe fereastra trenului. Mai am încă 10 ore de mers.
Au trecut o mie de ani de la ultimul Bucureşti – Urziceni via Bărbuleşti. Vagonul de clasa a doua miroase a deodorant, controlorii la fel. Paturile sunt curate, cu aşternuturi scoase din ţiplă. Avem aer condiţionat şi duş cu apă caldă, avem steward care ne face paturile şi ospătar care ne aduce supe de creveţi, curry chicken şi fructe exotice.
Cred că le trag semnalul.
Comentarii - 2 Comentarii
Lasă un comentariu
din prima poza deduc ca te afli in tren aproape de sapanta, de unde ne pacalesti pe toti ca esti in thailanda, micutule brad. cand o sa ajungi pe la bran-fundata ce o sa ne zici? ca esti la doi suthep? 🙂
[…] și 14 ore. Întârzierile sunt frecvente. Vagoanele sunt vechiuțe, dar curate și confortabile. Am povestit aici. Calea ferată se oprește la Chiang Mai, de unde se poate continua doar pe […]