Amazing Asia 2007 (Ep. 4) – Sepilok si Labuk Bay, Orangutani si Proboscis

Fost-am omul pădurii

Ne-am trezit cu chiu cu vai la 8 și jumătate, nu voiam să-l dezamăgim pe ghidul nostru chiar din prima zi fiind nepunctuali. Ne-am încărcat în desagi trei aparate foto și 3 obiective, am încuiat geanta de voiaj să nu-și bage nasul camerista și la 9 fix eram la recepție.

Zachary nu ajunsese încă, așa că ne-am dus la Banana Restaurant să ne luăm micul dejun. A, am uitat să vă spunem: suntem cazați la Sepilok Jungle Resort, 500 de metri lângă faimosul sanctuar de orangutani.

Ghidul nu a ajuns nici până după micul dejun așa că ne-am luat picioarele la spinare și ne-am dus singuri la rezervația de maimuțoi.

Sepilok Orangutan Rehabilitation Center este deschis publicului în fiecare zi de la 9.00 la 16.00. La ora 10.00, îngrijitorii servesc micul dejun pe o platformă în mijlocul pădurii. Locatarii centrului numără acum 48 de exemplare, plus alte 150 care s-au reintegrat deja în sălbăticie.

La 10 și 10 au început să apară primii meseni, dându-se huța pe frânghia lungă întinsă pe câteva sute de metri printre copaci. Au mâncat timp de 20-30 de minute spre încântarea celor câteva zeci de vizitatori (azi a fost duminică, deci mai aglomerat ca de obicei), apoi, huța-huța, s-au întors în pădure și duși au fost.

În partea malaeziană a insulei Borneo, populația de OrangUtani atinge astăzi 30.000 de exemplare și este în creștere. Acum 50 de ani erau mai puțin de jumătate. La cifra aceasta se adaugă cei aproximativ 7.500 estimați în partea indoneziană a insulei.

OrangUtanii sunt victimele despăduririlor sălbatice care afectează insula de mai bine de 200 de ani. Dacă, până de curând, comerțul cu lemn era principalul motiv al defrișărilor, de ceva timp localnicii rad mii de hectare de jungle ca să planteze palmieri. Uleiul lor este apoi vândut către industria alimentară și industria cosmeticelor precum și pentru fabricarea de biocombustibili.

Autoritățile malaeziene au început să pună picioare în pragurile fermelor pentru a opri despăduririle, în acest an închizând deja 3 ferme, iar exploatările forestiere fiind controlate mult mai strict.

La 11 m-am ciocnit de un malaezian mic, negricios și cu o mutră simpatică. Era însuși ghidul nostru, întârziase și acum venise să ne recupereze, ca să reintram în programul stabilit. “Oh…you must be Zachary”, i-am spus. “Yes, my name is Zachary, but please call me Jo”.

Cei ce ne-au dat nas

De la Sepilok OrangUtan Rehabilitation Centre, ne-am urcat în dubița lui Jo și am pornit spre Labuk Bay, să vedem maimuțele Proboscis (în română: maimuțele cu nas).  După 20 de kilometri pe șosea am cotit dreapta pe un drum neasfaltat, plin de pietre, gropi și praf. Am mers așa preț de o ora. De-a lungul șoselei, kilometri întregi de plantații pe palmieri. Am întâlnit mai multe cisterne care transportau uleiul de palmier pentru a fi revândut și am văzut pentru prima oară banani.

Am ajuns la Labuk Bay taman la timp. Şi aici era ora mesei. Proprietarii micii rezervații și-au făcut un obicei din a hrăni două familii de maimuțe cu nas. Azi au avut meniu pe bază de castraveți cruzi.

Un macac (maimuță de talie și clasă inferioară) tot dădea roată ospățului, gândindu-se că o prinde și el ceva. N-a fost chip, întrucât ambii masculi Alfa ai familiilor de nasoși i-au gonit instantaneu.

Rezervatia Labuk Bay e de fapt initiațiva unui fermier. După ce-a defrișat și el cât a defrișat, s-a gândit că ar fi cazul să dea ceva înapoi naturii și animalelor pe care le-a lăsat fără casă, așa că a construit aici, în padurea de mangrove de la marginea mării, un lăcaș unde maimuțele cu nas pot fi hrănite, admirate și înțelese mai bine.

Pe lângă pavilionul principal, de unde poți privi animalele, cumpăra un suc sau un suvenir și citi materiale despre Proboscis, la Labuk Bay există și un mic resort cu câteva camere. Dacă vă îndrăgostiți de nasurile maimuțelor, puteți rămâne aici.

Ne-am suit cu greu înapoi în dubiță pentru că ne era greu să ne despărțim de pădurea de mangrove și de locatarii ei. Ne era încă și mai groază de drumul desfundat pe care îl aveam de făcut îndărăt.

Pădurea unde mâna omului abia a pus piciorul

Itinerariul zilei cuprindea o a doua vizita la OrangUtani, ca să asistăm și la masa de prânz. Am ales să-i dăm skip, pentru că văzuserăm în drum un loc al cărui nume promitea multe: Rainforest Discovery Centre.

Împreună cu tovarașii noștri de drum de azi – două australience, mamă și fiică și un neamț singuratic – am coborât în curtea centrului. Jo ne-a urat distracție frumoasă și s-a dus la ale lui.

RDC se întinde pe mai multe zeci de hectare în care regăsești cea mai mare parte a exemplarelor de flora din Borneo. Drumul prin pădure e presărat cu semne explicative, în malay și engleză. Nu le-am citit prea atent, că pe noi ne pasionează mai degrabă fauna.

Atracția centrului o constituie noul “canopy walk” pe care îl construiesc aici. E vorba despre o pasarelă pe care poți merge prin pădure la nivelul vârfurilor copacilor. Practic, privești pădurea de sus. Pasarela este încă în lucru și urmează să fie dată în folosință la sfârșitul anului viitor. Ne-am urcat în turnul de observații, care e gata. Priveliștea e genială. Am înțeles că cel mai bun moment pentru observații este apusul, când animalele de zi vin la culcare, iar cele de noapte ies la vânătoare.

Jo ne spusese că în pădure există și veverițe zburătoare (pe care nu le-am văzut decât la Teleenciclopedia, când eram mici), însă n-am văzut niciuna, dar vom reveni aici.

Se spune că șansele de a vedea un OrangUtan în sălbăticie sunt infime, pentru că maimuțele astea sunt timide și retrase. E, noi am avut din nou un noroc uriaș: am văzut un OrangUtan în timp ce-și construia cuibul. Era destul de sus, în vârful unui copac înalt, motiv pentru care pozele au ieșit neclare, dar bucuria de a-l vedea pe omul pădurii acolo, în carne și oase, plimbându-se dintr-o creangă într-alta fără grija copacului de mâine, asta ne-a șters toată supărarea.

Zece minute mai târziu am văzut și un gibon auriu (altă raritate) care făcea grațios salturi de câțiva metri de la un arbore la altul. Ne-am uitat jos: nu avea plasă de siguranță.

Am parcurs pe jos cei 3 kilometri de la centru până la Sepilok Jungle Resort. Am ajuns rupți. Am transferat cele 400 de fotografii făcute azi, am șters 200 și am prelucrat 22. Le vedeți mai sus.

Mâine și poimâine nu știm dacă vom găsi net să vă scriem; conform itinerariului, vom fi transferați pentru două zile în inima junglei, pe râul Kinabatangan. Ni s-a promis că vom vedea elefanți pitici, crocodili, mai multe maimuțe Proboscis și, cu puțin noroc, încă un OrangUtan fericit.

Sampai Jumpa Lagi! (pe curând!)