Amazing Asia 2007 (Ep. 5) – Maiestuosul Kinabatangan.

După cum am bănuit cu toții, în junglă nu există internet! Nu am putut să vă ținem updatați, dar ne-am gândit tot timpul la voi, după cum o să citiți în continuare.

Ne-am trezit devreme (adică în jur de 6.00), ne-am făcut un mini-bagaj cu ce credeam noi că ne trebuie în junglă și la 9.30 am plecat cu un Toyota Land Cruiser, noi doi, împreună cu Jo, alias Zachari, ghidul despre care v-am scris și ieri.

Când am ieșit din cameră, am simțit că mi-a căzut ceva în cap. Am pus mâna și am văzut un gecko de 4 cm, agățat cu labuțele de degetele mele, speriat de moarte. L-am pus jos și i-am urat “drum bun”.

Primul loc pe care îl aveam de vizitat era Hanging Coffin la Batu Putih, la 2 ore de mers cu mașina. Locul respectiv: o stâncă în care e scobită o peșteră. Aici erau aduse acum mii de ani niște coșciuge dintr-un lemn la fel de tare ca fierul. În ele erau cadavrele celor mai de seamă oameni din comunitățile din jur: războinici, conducători, fruntași ai comunității și oameni care s-au sacrificat pentru binele celorlalți. Aveam oarecum senzația că suntem la piramide și că tocmai am dat peste coșciugul unui faraon: trunchiuri de copac (“belian”, un lemn foarte dur), sculptate la un capat în formă de cap de bivol, care confirma că cel decedat fusese un om foarte muncitor.

Cosciugele sunt așezate în vârful stâncii pentru ca spiritele înaintașilor să-i protejeze pe cei de la poale. Am urcat cam 260 de trepte până la morminte și după fiecare 20 credeam că o să rămânem și noi sus, într-unul.

Nu ai voie să faci poze și deși am avut unul dintre aparate ascuns în rucsac, nu am fotografiat nimic. Există o plăcuță de atenționare, cu rugămintea adresată vizitatorii de a nu scrie pe peretii peșterii cât se iubesc (adică “Ion+Maria=Love”) și nu erau, într-adevăr urme de vandalism nicăieri.

De acolo până la râu, am mers cu Toyota noastră Land Cruiser timp de 1 oră jumătate. O mașină care se purta foarte bine pe drumurile forestiere, în condițiile în care avea fix 670.000 de kilometri la bord.

Pe drum am discutat cu Joe despre fotografie. Ştia pe de rost toate modelele Nikon și anul apariției, avea un aparat pe film și strângea bani pentru unul digital. Era pasionat de insecte și păsări și dorea să le fotografieze.

Pentru că numai ce cumpărasem un Nikon D80 nou din Singapore, am decis să îi dăruiesc lui Joe D70-ul. Cum nu puteam să-i dau aparatul fără lentile, am renunțat (cu greu) la teleobiectivul 70-300 pe care-l luasem special pentru animalele din Borneo. La urma urmei, totuși, el avea mai multă nevoie de teleobiectiv decât aveam eu.

Nu vă putem descrie bucuria bunului Joe când, opriți într-o parcare, i-am întins geanta cu aparat, obiective, filtre și carduri. A fost atât de sincer și de fericit…ca un copil. Din momentul acela nu s-a mai despărțit de noua lui cameră digitală. Îi dorim din suflet să surprindă cele mai frumoase imagini ale pământului pe care-l iubește atât.

Am ajuns în satul Billit, unde trăiesc Orang Sunai (Oamenii Râului). Din acest sat provine Ministrul Agriculturii din Sabah. În malay ORANG înseamna “om, persoană”, adică faptul că îi cheamă ORANG Sunai nu înseamnă neapărat că se trag din orangutani. De asta, când vă referiți la maimuțe nu prescurtați denumirea lor în “orang”, pentru că în Malaezia nu va înțelege nimeni la ce vă referiți: omul sau maimuța?

Am oprit la mini-marketul din Billit. Aveau o singură sticlă de Coca-Cola, am cumpărat-o și am împărțit-o cu Joe. A fost rece și bună.

După aceea, am trecut râul cu o barcă verde și suplă și, după circa 1 km în josul râului, am ajuns la Billit Adventure Lodge. Gazda noastră, Nelson, s-a însurat cu o englezoaică și, împreună, și-au cumpărat un teren pe malul râului și și-au făcut o căsuță de lemn în junglă. După câțiva ani, ea a plecat în Anglia și el n-a vrut să o urmeze. A vândut casa către Sepilok Jungle Resort și a rămas aici să se ocupe de vizitatori.

Când am ajuns, eram numai noi la lodge. A plouat zdravăn timp de 30 de minute. Apoi a venit barca cu ceilalți vizitatori ai zilei, nu mai mult de 8. Printre ei, un cuplu de pensionari australieni care ajunseseră în Sandakan pe mare, în velierul lor. Plecaseră din Australia în aprilie. Ne-au povestit despre insulele din Pacific; preferata lor – Insulele Solomon “a little spoiled, but honest”.

Ceilalți turiști erau: Susan, australianca de 32 de ani care călătorea împreună cu mama ei; două californience și două olandeze.

La 3.30 am pornit la primul river cruise, să vedem animalele. Am luat-o în josul râului, am văzut câteva familii de Proboscis, câteva familii de Long Tailed Macaq, câțiva Silver Langurs, egrete, doi vulturi, câțiva Hornbills.

Se pare ca și pentru animale apusul este un moment romantic. Copacii de pe mal erau plini de maimuțe care stăteau câte două, îmbrățișate pe ramuri, unele se despuricau reciproc, altele pur și simplu se țineau în brațe și priveau spre soarele care apunea peste junglă.

În grădina resortului erau puieți și semne pe care erau înscrise nume. E un program pe care l-au inițiat cei de aici pentru turiști – fiecare vizitator poate planta un copac și, alături, pune o plăcuță cu numele lui și cu data la care a fost plantat copacul. Probabil e frumos să vii peste 20 de ani și să-ți vezi arborele crescut mare, sau să vină nepoții tăi după 40 de ani să-l vadă cum domină pădurea.

Ne-au cazat în camera 101, amplasată în cea mai nouă clădire din resort. Eram al cincilea oaspete al camerei. Clădirea noastră adăpostea 4 camere de același fel, toate având ventilator, aer condiționat, apă caldă (de ploaie) la boiler.

Am cinat împreună cu ceilalți vizitatori. Cina a fost în regim buffet și a conținut orez, vită, pui și legume.

Am adormit în zumzet de cicade și chirăieli răzlețe de gecko; urma să ne trezim la 5.30.