Namaste. Aventuri spirituale prin India şi Nepal (Ep. 16): Ug, Fiul Ploii

M-am trezit cu câteva secunde înainte să sune ceasul. E 5:30 și noaptea nu a făcut încă loc zilei. În capul meu se întâmplă același lucru, dar nu am vreme să mă gândesc la asta. Până la confruntarea cu meditația dinamică mai e jumătate de oră, iar eu mă simt ca un condamnat în dimineața execuției. Peste nici 30 de minute voi urca treptele spre eșafod.

Mă ridic din pat cu inima strânsă, aprind lumina la baie și mă așez pe veceu. Emoțiile puternice și aparatul digestiv care nu s-a adaptat întrutotul la regimul vegetarian îmi creează probleme. Mă screm să elimin aceste probleme acum, pentru că nu vreau să am surprize maronii în Auditorium, când o să sar cu mâinile în sus.

Un duș fierbinte și o robă curată, mirosind a vopsea textilă mai ceva ca acum zece zile când am cumpărat-o de la Galleria, sunt ultimele mici plăceri dinaintea supliciului. Evit pe cât posibil să mă gândesc la ce mă așteaptă, căci dacă aș face-o probabil că m-aș fereca în cameră pentru tot restul vieții, dârdâind de spaimă. Mai bine nu mă gândesc și mă concentrez la ce am de făcut.

Încui ușa în grabă și mă avânt pe trepte în jos. Străbat iute cele trei curți adormite și ajung la Auditorium. Mai sunt câteva minute până la ora 6. Îmi las papucii pe una dintre policioarele de marmură și pescuiesc în treacăt câteva șervețele din cutiile care așteaptă desfăcute la intrare. Cheia o pun pe pervazul unei ferestre ca să nu mă incomodeze când sar, iar din buzunar scot acoperitoarea pentru ochi, pe care am cumpărat-o ieri cu 30 de rupii.

Mă uit în jur, ca pentru ultima oară. Nu e prea multă lume. Câteva femei și câțiva barbați risipiți în toată sala. Copii nu sunt. Sau poate că noi suntem copiii. Copiii lui Osho. Boddhisattva cei mici, care vor deveni Buddha după ce vor dansa frenetic ca Zorba. Micuții Zorba-Buddha. Ne suflăm nasurile cu putere în șervețele, în timp ce Osho repetă dintr-o înregistrare mai veche instrucțiunile pe care le știu deja pe de rost. Inima bate să-mi spargă pieptul – bum-bum, bum-bum, bum-bum…

…Buuum, se aude gongul și luminile se sting dintr-o dată. Trag repede acoperitoarea pe ochi, măcar să nu văd unde mă aflu. Căci dacă e să mă iau după ce aud, știu prea bine unde sunt. Inspir și expir pe nas cât pot de repede, de intens și de haotic de parcă m-ar fugări o haită de draci. Nu trece mult și pierd controlul corpului, care se comportă ca și cum ar fi intrat în convulsii. E un moment de toată jena. Regret amarnic că nu port chiloți.

Tum-tum-tu-bum-bum-tum ți-ri-ți-ți ți-bum-bum-ți-ți-bum tu-du-dum ți-ri-ți-dum, răsună tobele iadului și eu răsuflu o dată cu ele. Din când în când îmi șterg nasul cu mânecile. Șervețelele s-au umplut de mult și eu le-am îndesat cocoloș în buzunare. Curând nici mânecile nu mai fac față. Sunt umede și lipicioase. Și mucii îmi curg pe piept șiroaie, ca dintr-o țâșnitoare, amestecându-se cu sudoarea. Mă cutremur de scârbă. Roba mea cândva curată e acum năclăită toată. Îmi vine să vomit, dar nu am ce.

Deodată, muzica se oprește și începe balamucul. Parcă s-ar scufunda Atlantida sau s-ar nărui Pompeiul. La urechile mele ajung urlete inumane și vaiete înfiorătoare și trag concluzia că dacă tot sunt în iad, măcar să nu fac notă discordantă. Încerc să mă alătur sinistrului cor, dar nu îmi iese nici măcar un scâncet. Glasul meu scârțâie timid, ca o clanță ruginită. Doar corpul meu scăpat complet de sub control se dezlănțuie, scuturându-se din toate mădularele ca o păpușă voodoo cu încheieturi de cauciuc.

Hu, hu, hu! Sar cu mâinile în sus și aterizez pe toată talpa. Cruciulița de la gât mă izbește în piept, zbătându-se și ea să scape, dar o prind de coadă și o ascund în sân, să stea potolită. Zdup, zdup, zdup, geme înfundat pardoseala sub tălpile noastre. Hu, hu, hu, strig eu din ce în ce mai stins. Un calvar. Nu mai rezist. Hu, hu, hu, coboară vocea mea în vintre, de unde sunetele ies ca dintr-o cavernă, mai groase și bălmăjite. Și nici nu apuc să mă dezmeticesc că –  haț! – Sega cel finuț dispare cât e el de mare în burta unei maimuțe transpirate, care țopăie de zor, aterizând pe toată talpa: hu, hu, uh, uh, uh, ugh, ugg, ugg… Regret încă o dată că nu am chiloții pe mine.

Stop! pune Osho capăt dezmățului și în Auditorium năvălește liniștea. Rămân nemișcat ca o statuie, în poziția în care m-am nimerit. Nu e o poziție prea grațioasă, dar ce să-i faci? Nu am voie să mă mișc din poziția asta, oricum ar fi ea. Acoperitoarea de la ochi e leoarcă și printre gâfâieli aud cum se sparg picăturile de transpirație când ajung jos, pe marmură.

Ies din piramidă pe la 7 și ceva, clătinându-mă ca un om beat după o petrecere întinsă până în zori. Ziua se îngână cu noaptea și asta se întâmplă și în capul meu. Sunt epuizat, dar nu sfârșit. Mai curând început. Și nici transformat nu sunt. Dar cel puțin sunt teafăr. Și… o, cât sunt de viu. Și viața îmi dă binețe.

Nu mai sta în ploaie că ai să răcești… Mă întorc. E Adar în trecere, zgribulită sub o umbrelă. Mai e un loc sub umbrelă să știi, mă invită ea. Rămân, îi răspund. I like the rain, Adar… Cum vrei, ridică ea din umeri, văzându-și mai departe de drum. Închid ochii, atent la apa care curge printre cutele robei lipite de trup. Îmi place ploaia asta. Mă spală de temerile care m-au țintuit până acum la pământ… Ridic mâinile spre cerul mohorât și strig ca un sălbatic, fără să îmi pese dacă mă aude sau nu cineva. Ug, ug, ug, îmi strig eu izbânda, ud până la piele.

De azi sunt Ug, cel care a ieșit din grotă. De azi sunt Ug, fiul ploii.

(Va urma)