Amazing Asia 2007 (Ep. 11) – Sabang, cel mai lung râu subteran de pe Terra

Ca orice râu care se respectă, Sabang curge pentru a se vărsa în ceva. Mai exact, în Marea Chinei de Sud.

Doar că pentru Sabang a fost ceva mai greu. În drumul lui spre mare se așezase un munte de 1.500 de metri înălțime. Timp de milioane de ani, l-a săpat pe munte până și-a îndeplinit obiectivul. Drumul râului prin munte totalizează 8 kilometri și jumătate. Iar porțiunea de 4.5 kilometri pe care poți merge cu barca reprezintă cel mai mare segment navigabil subteran din lume.

Drumul spre Sabang

Râul subteran este mândria districtului Puerto Princesa din insula Palawan, Filipine. Mă așteptam ca drumul către atracția turistică să fie pavat cu cele mai bune intenții. Dimpotrivă. După 20 de kilometri de șosea cât de cât asfaltată, mașina a luat-o pieptiș prin mijlocul junglei. Nu o dată a trebuit să coborâm din ea, ca să-i permitem șoferului să traverseze porțiuni de argilă udată de ploi.

După 2 ore și jumătate de masaj gratuit, am ajuns la țărmul mării. Am plecat pe malul Marii Sulu și am ajuns pe malul Mării Chinei de Sud. Așa e Palawanul: luuuung și îngust.

Sătucul de pe țărm semăna leit cu Roxas-ul: sărac, dar relaxat, ruginit, dar fericit. Am mers prin apa călduță până la un barcaz și am pornit pe mare către gura râului.

Drumul mi-a dezvăluit un peisaj de Cartea Junglei. Pădurea tropicală coboară de pe munte și se arunca în valuri. Acolo unde se oprește, apar mici plaje cu nisip mai auriu ca la Albena. Mi-am promis că data viitoare o să vin aici cu cortul, o să campez între copaci și-o să trăiesc din pescuit și din ce fură maimuțele de la turiști.

La gura râului am debarcat, am mai mers 5 minute prin jungla virgină și am ajuns la intrarea lacustră în peșteră. Am urcat într-o barcă mică, propulsată de un om și o vâslă. Pe râul subteran nu au voie bărcile cu motor, pentru că vibrațiile ar putea dăuna stalactitelor și stalagmitelor.

Sabang Cave

Peștera era locuită de 40.000 de lilieci insectivori mititei. După experiența cavernoasă din Borneo, mi s-a părut floare la ureche. Mai mult, piuiturile lor omniprezente mai înveseleau puțin râul solemn care mai mult stă decât curge pe sub bolțile de până la 60 de metri înălțime.

Ca orice ghid de peșteră, barcagiul nostru era prieten la cataramă cu toți bolovanii de pe pereți. Aici era “Ciuperca”, mai încolo “Maica Domnului”, în stânga “Cei 3 înțelepți”, iar în dreapta o puteam vedea pe “Sexy Lady” (cunoscută, din cauza constituției sale, drept “Sharon Stone”).

Amuzant, nimic de zis, dar ușor disonant în context. Pluteam în beznă pe un râu adânc de 6 până la 9 metri, într-o bărcuță cu vâsle care se putea răsturna la prima mișcare bruscă a unuia dintre ocupanți. Bine măcar că nu erau rechini.

Când și cănd, întâlneam o barcă venind din sens opus. Barcagii se salutau cu “Good evening” sau “Good morning”, funcție de poziția pe râu și direcția deplasării. “Good evening” era pentru cei care intrau. “Good morning” era pentru cei care ieșeau din noaptea eternă a râului.

După ce-am intrat un kilometru și jumătate în mațele muntelui, barca a făcut stânga împrejur și ne-a împins spre “Good Morning”. În timp ce-l așteptam pe ghid, am stat la o țigară în micul refugiu din marginea junglei, unde turiștii se opreau să bea un suc.

Locul era împânzit de Monitor Lizzards de 1 metru și jumătate și de maimuțe Long Tail Macaq. Una dintre ele a sărit pe o masă și a furat o cutie de Coca-Cola Light, spre amuzamentul ghizilor locali și groaza turistei care băuse până atunci din cutia cu 2 calorii. Eu m-am amuzat, deci se cheamă că sunt ghid local.

Pe drumul înapoi spre mașină, am făcut o trecere în revistă a posibilităților de cazare din acest loc unde jungla se termină în mare. Am găsit câteva eco-resoturi, cu căsuțe de lemn împrăștiate printre copaci, flori și iarba de un verde violent. Prețurile nu depășesc 10 euro pe noapte.

Înapoi spre Puerto Princessa.

După prima ora de hurducăieli, am oprit la o bodegă pentru gingle, adică pipi: 5 pesos. Am ales să dau 8 pesos și să beau o cafea lângă tejghea, în compania unei veverițe care se zbătea în cușca mult prea mică. Cuprins de un avânt environmentalist, am întrebat de ce nu e eliberat bietul animal, așa cum îi stă bine unei vietăți sălbatice. Spre liniștea mea, am aflat că veverița rămăsese orfană și era ținută aici până la maturitate. Peste o lună, când își va putea purta singură de grijă, sper să-și țină promisiunea și să îi dea drumul în pădure.