Sunteţi în Chiang Mai? Sunteţi în primejdie!

M-am convins: Thailanda e o ţară periculoasă. Deşi poţi merge pe stradă noaptea fără să-ţi dea cineva cu un bambus după ceafă, deşi poţi să-ţi laşi casa descuiată fără teamă de hoţi, Thailanda e periculoasă. Şi pericolul cel mai mare nu e acela de a-ţi pierde bunurile, ci de a le înmulţi, dându-ţi peste cap toată ordinea vieţii.

Se cere antrenament de călugăr shaolin ca să poţi rezista nesmintit la traseul pe care am să-l relatez în continuare. Dacă nu eşti complet rupt de cele lumeşti şi ireversibil pornit pe calea renunţării la posesiuni materiale, ai să pici în capcana sirenelor artizanatului din nordul Thailandei. Şi n-ai să mai ieşi din ea niciodată.

Calitatea jadului şi a lemnului aduse – mai mult sau mai puţin legal – din Myanmarul vecin, reţetele meşteşugăreşti venite din China pe cursul leneş al Mekongului, înclinaţia către somptuozitate a culturii Lanna, combinate cu bunul gust şi îndemânarea nativă ale thailandezilor au făcut din provincia Chiang Mai unul dintre cele mai importante centre meşteşugăreşti din lume.

Începută ca un hobby de sezon ploios, meşteşugăria a devenit o industrie în sine, oferindu-le localnicilor o sursă de venit suplimentară – atunci când recoltele sunt îmbelşugate – sau alternativă – atunci când n-au ce pune în hambar. Dacă românul rămas fără bani schimbă o sută de euro, thailandezul falit pune mâna şi meştereşte ceva: o umbrelă, o oală, un inel sau o masă.

Fiecare centru meşteşugăresc din jurul oraşului Chiang Mai are o tradiţie şi o specializare. Ca să nu ne călcăm pe profit.

Borsang/Bo Sang – La Umbrele

Tehnologia confecţionării umbrelelor a ajuns în Borsang pe căi sfinte. Călugărul Khru In-Tha (neshaolin), aflat în pelerinaj la graniţa de nord a ţării, a poposit în satul unor Thai-Lue care plecaseră din China cu tot cu reţeta pregătirii bambusului şi a hârtiei. Preacuviosul s-a documentat cu răbdare, a desenat planuri şi s-a întors în Borsang cu un manual complet, pe care consătenii l-au studiat şi l-au pus în aplicare neîntârziat. De o sută de ani, oamenii fac doar umbrele şi evantaie şi trăiesc din asta.

Micul atelier de la intrarea în sat – pompos denumit “Umbrella Factory” – e în acelaşi timp loc de muncă, muzeu şi show-room. Asemeni lui Khru In-Tha, poţi sta ore întregi în mijlocul artizanilor, învăţând cum se taie bambusul în fâşii mici, cum se găureşte, cum se leagă în structura umbrelei, cum i se adaugă acoperământul de hârtie şi cum se pictează. După aceea, du-te la tine în sat şi încearcă să implementezi.

Necazul începe când ai intrat în showroomul unde – estimez – zece mii de umbrele îşi deschid culorile în toate direcţiile. Umbrela, care în principiu s-ar vrea a fi un bun funcţional, e transformat în operă de artă. N-aş fi ieşit în ploaie cu aşa ceva. În schimb aş fi lăsat naibii călătoriile, mi-aş fi luat o umbrelă mare şi mi-aş fi petrecut tot restul vieţii citind fabule chinezeşti la umbra ei diafană. Noroc că sunt călugăr shaolin. Mare noroc.

San Kampaeng – Satul de Mătase

România Epocii de Aur voia să concureze Asia pe piaţa mondială a mătăsii şi, după orele de matematică sau caligrafie, eram trimişi să producem frunză de dud pentru preţioşii viermi ai întregului popor. Anii mei de şcoală primară au culoarea cămăşilor pătate de dude coapte şi mirosul dalbei viermuieli. Contactul cu lumea mătăsii era întrerupt brusc de camionul care venea să ia gogoşile. Unde le ducea şi ce se întâmpla cu ele? Nu ştiam. Aveam să aflu câteva decenii mai târziu.

Aşa cum în Borsang se fac doar umbrele, în San Kampaeng se face doar mătase. Cea mai veche fabrică din sat – şi totodată cea mai veche din Thailanda – a împlinit un secol anul acesta şi aparţine familiei controversatului fost premier al Thailandei, Taksin Shinawatra. Fabrica este deschisă vizitatorilor care, asemeni mie, vor să meargă pe firul mătăsii de la un capăt la celălalt, de la dezgustătorul vierme până la seducătorul metraj. Ca să nu rămâi în dud cu banii, evită showroom-ul. Degeaba zici, n-ai să te poţi abţine.

Galeria Nestematelor

Singurele mici diferenţe dintre Gems Gallery Chiang Mai şi Peştera Comorii din filmele cu corsari sunt sistemele electronice de supraveghere şi natura prietenoasă, elegantă şi poliglotă a piraţilor care sălăşluiesc aici. Totuşi, Gems Gallery e un locşor tare, tare periculos, mai ales pentru cuplurile necăsătorite. De ce?

Pentru că, din cei opt mii de metri pătraţi ai galeriei, cinci mii sunt destinaţi doar inelelor. Inele cu jad, safir, cu rubin, cu smarald, cu diamant, tăiate în formă de inimă, de semilună, de soare, de floare, montate în aur auriu, în aur alb sau în argint, grele cât o nucă de cocos sau uşoare ca pană de libelulă, angelice sau vrăjitoreşti, virgine sau perverse, seducătoare sau frigide, inele cu ochi frumos, cu sân plin sau cu gleznă fină, inele ca bobocii de raţă, inele ca frunzele moarte, inele reggae, inele blues, inele simfonice, inele discrete şi inele gură-spartă, inele frumoase şi inele înţelepte, inele care se cer eliberate din colivia rece a vitrinei şi prinse cu jurământ pe un deget de femeie. Din Gems Gallery nu ieşi fără minimum o logodnă. E mai rău decât la Fontana di Trevi.

Ban Tawai – Hai Acasă

După ce era să mă ţintuiască pe vecie sub o umbrelă, să mă lase în dud cu banii şi să mă minimum logodească, Diavolul m-a săgetat cu o nouă şi mult mai perversă tentaţie: să-mi iau o casă. În Ban Tawai se manufacturează şi se vinde tot ce ţi-ai putea imagina sau nu pentru decorarea unei locuinţe. Mobilă pictată din soare, lenjerii de pat regal, uşi de-aici, veselă veselă, oale şi ulcele vii, amfore cu gura căscată, lămpi cu geniu, cănuţe sucite, balansoare pe alb şi chitare din lemn de fa pe care mintea mea le aduna şi le orânduia într-o casă imaginară, frumoasă, uşoară şi caldă ca un cuib de păsări ale paradisului. Cu un gest interior violent, am alungat gândul. Şi păsările au zburat către mintea altcuiva, mai puţin reprihănit.

Aştept sanctificarea.

Foto: Brăduţ Florescu, mai 2011.