7 Insule (ep. 1): Antiparos, Grecia. Povestea Căpitanului Pipinos.

Harta de pe şerveţel.

Cred că era prin 2000 sau 2001. Nu fusesem niciodată în Grecia, dar mă duceam des la Web Club, unul dintre primele cluburi cu muzică bună din Bucureşti. Singura legătură dintre Web Club şi Grecia despre care facem vorbire aici era patronul, Jonas, un grec care se plimbase prin toată lumea înainte de a se face cârciumar pe Bulevardul Titulescu. O bomboană de om, să-l ţină Dumnezeu sănătos pe unde-o fi acum.

Era o seară adiată de mai, clienţii încă nu se adunaseră, Jonas ştersese barul şi paharele, iar acum curăţa acul unui pick-up, că în seara aia îl avea pe DJ Vasile la platane. Îmi programasem concediul pentru a doua jumătate a lui iunie. Voiam să merg în Grecia şi singurul grec în care aveam încredere era Jonas. Ceilalţi îmi făcuseră deja prea multe daruri.

– Şi zi, Ioane, unde să mă duc?
– Du-te în Antiparos.
– Unde e asta?
– În Ciclade. Mergi cu maşina până la Atena, iei feribotul până în Paros, pe urmă traversezi insula şi iei bacul. Cam 24 de ore cu totul. Poţi să dormi o noapte în Salonic.
– Te rog, desenează-mi o hartă.

Deşi Web Club-ul era cunoscut drept un club de house, trance, break beat şi alte electronisme, Jonas iubea muzica reggae. Jonas luă acul acum curat şi-l aşeză peste un vinyl cu Alpha Blondie, adus tocmai din Jamaica. Apoi se întoarse la bar şi-mi desenă pe un şerveţel harta Greciei. Am păstrat şerveţelul respectiv doi ani, până la o curăţenie generală nedisociată.

– Bun, am înţeles unde e şi cum se ajunge? Ce e de făcut pe Antiparos?
– Nu cine ştie ce. E o insulă mică, frecventată de hippioţi. Poţi să faci nudism dacă vrei.
– Nudismul nu e punctul meu forte, dar imi place să-i admir pe cei care-l fac cu pricepere. Altceva?
– A! Da. Lângă Antiparos e o insulă pustie, îi zice Despotiko. Ca să ajungi pe ea, trebuie să dai de Captain Pipinos. Are o pescărie pe malul mării, la 5 kilometri de port. Îi dai omului 20 de euro şi îi spui când să vină să vă ia. E un tip discret, n-o să stea cu ochii pe voi. Mergeţi pe insulă şi făceţi-vă de cap.

– Am notat. Cum ajung, îl caut  pe Captain Pipinos. Evcharisto poli, file mu.
– Parakalo.

Obsesia unei insule pustii.

O lună mai târziu, savuram un calamar la grătar şi un pahar de vin alb pe terasa la Mantalena, cu portul la picioare şi cu Despotiko în zare, la două mile distanţă. Ca orice băiet care citise „Robinson Crusoe” şi văzuse “Întoarcerea la Laguna Albastră”, muşcasem la clişeele cu insule pustii şi paradisuri regăsite.

Antiparos este de două ori Anti-Paros. O dată pentru că, aşa cum sugerează accepţiunea grecească a prefixului “anti-“, se află “vis-à-vis” de Paros. A doua oară, pentru că Antiparos este fix opusul lui Paros din punct de vedere stilului turistic. Deşi între cele două insule stă doar o fâşie îngustă de mare, vibe-ul din Antiparos e complet diferit de cel al insulei-surori. Sau cel puţin aşa era acum 8 ani când am vizitat eu insula.

Antiparos încerca să-mi atragă atenţia spre sine, cu străduţele sale înguste şi abrupte, presărate cu muzică live, fructe de mare, ateliere de meşteşugari, portocali în rod, Peter Gabriel, Pink Floyd şi Fleetwood Mac. O insulă grecească ai cărei zei, asemeni lui Jonas, păreau să fi trebăluit şi prin alte panteonuri. Micuţă cât să nu cazi de pe ea şi mare cât să te poţi rătăci un pic, aglomerată cât să te simţi viu şi pustie cât să poţi vedea orizontul, Antiparos se mula perfect pe prototipul destinaţiei pe care mi-o doream şi pe care aveam s-o caut apoi în fiecare călătorie a mea. Dar în momentul acela eu visam la Despotiko. Omul nu precupeţeşte niciun efort pentru a-şi apropia nefericirea.

Copiii căpitanului Pipinos.

A doua zi, în ciuda protestelor Crinei – „Da’ dacă sunt şerpi? Da’ dacă ne atacă cineva? Da’ dacă e ilegal să mergem acolo?” – opream maşina în spatele pescăriei lui Captain Pipinos. Dacă aş fi oprit în faţa pescăriei ne-am fi înecat, că acolo era marea. Doi fecioraşi subţirei şi bronzaţi, abia scăpaţi din năvodul pubertăţii, vegheau la bunul mers al afacerii celebrului lup de mare, deşertând pe mese platouri cu peşte, calamari, creveţi şi caracatiţă, umplând cu vin carafele clienţilor şi cu euro buzunarele şorţurilor.

– Ăştia trebuie să fie băieţii Căpitanului. Dar pe el nu-l văd. Trebuie că s-a dus până pe Despotiko cu vreun cuplu de turişti.
– Eu în continuare nu cred că e o idee bună să mergem acolo, concluzionă Crina.
– Ai răbdare, să vină omul de pe mare şi să vorbim cu el.

Mai era cam un ceas până la apus şi, dacă teoria mea se confirma, barca legendarului Căpitan trebuia să apară din clipă în clipă de după colţul insulei pustii. Hamsiile pe care Feciorii Pipinos mi le trântiseră în farfurie arătau, ca nişte ace de busolă, către Despotiko. In lumina caldă a înserării, insula arăta ca o spinare de cetaceu, ca o mână mângâind fruntea bătrânei Egee, ca o regăsire a timpului pierdut. Era ca-n „Bătrânul şi Marea”, doar că lipsea bătrânul. Soarele făcea deja semne disperate că iese din tură.

Vorbă  lungă, moarte sigură.

– Nu vă supăraţi, zic, am şi eu o întrebare.
– Spuneţi.

Feciorul parcă pe masa noastră un platou cu cozi de peşte şi scoase carneţelul ca să noteze o eventuală comandă.

– Ziceţi.
– Îl căutăm pe Captain Pipinos. Am fost îndrumaţi spre dânsul de un prieten comun, Jonas, poate îl cunoaşteţi, Captain Pipinos sigur îl cunoaşte, tocmai de aceea am dori să vorbim cu dânsul, pentru că Jonas ne-a spus că ne poate duce cu barca până pe Despotiko şi înapoi, desigur, dacă acest lucru este permis şi nu ne pune siguranţa în pericol, dar am încredere că dacă prietenul Jonas şi logodnica lui au făcut acest drum alături de Căpitan şi s-au întors cu bine, totul este în regulă şi nu ar trebui să fie nicio problemă. Evident, suntem dispuşi să-i plătim căpitanului onorariul pe care ni-l va solicita, întrucât înţelegem că e vorba despre timpul domniei sale, despre barcă şi despre combustibil, care e din ce în ce mai scump.
– Îl căutaţi pe Captain Pipinos?
– Da.
– Omul, nu taverna.
– Omul, în carne şi oase.
– E mort. A murit astă-primăvară.

Crina îmi aruncă o privire în care amestecase şoc, regret, uşurare şi „ţi-am zis eu că ceva nu e în regulă cu povestea asta.”

– Oh, condoleanţe. Dar cum aşa? Ce s-a întâmplat? De ce-a murit?
– Cred că de bătrân ce era. Mai multe nu ştiu. Sunt angajat pe vară.

Dacă vrei şi tu în Antiparos.

Cum ajungi: ţi-a explicat Jonas mai devreme.

De dormit: Eu am dormit la Mantalena şi a fost super-ok. Sau la alt hotel. Sau în campingul special amenajat pentru nudişti. Se poate dormi şi îmbrăcat.

De mâncat: Peşte prăjit şi fructe de mare la Captain Pipinos. Parchează în spate.

De făcut:

• vizitează Antiparos Cave, care adăposteşte cea mai veche stalagmită din Europa (45 de milioane de ani, mama tuturor stalagmitelor de pe Bătrâna Continentă);
• kayaking, diving
• plimbări cu barca dacă onor căpitanul nu moare între timp.
• mai multe informaţii găseşti pe site-ul Insulei Antiparos.

Buget: noi ne-am descurcat cu 1500 de EUR pentru două săptămâni, inclusiv transportul până la locul faptei. Dacă preţurile or fi crescut, dacă Antiparos s-o fi schimbat, dacă pe Despotiko s-o fi construit vreun Aqua Park, să nu dai vina pe mine.

Imaginile sunt luate de pe net, că-n 2000-2001 încă nu descoperisem că sunt talentat şi la fotografie.